Dacă astăzi este ultima zi, #4

Dacă astăzi este ultima zi, este despre modele. Noi.

E mijloc copt de martie și ninge.

Fulgi mari, prinși într-o horă aglomerată. Strânși de blocuri. Și înfoiați de lumina străzii.

Probabil era deja prânz când i-am sunat pe părinți. ”Bună dimineața”, mă aud jucăușă. ”Ehe...dimineața la ora unu?”, întreabă tata. ”Păăăi...știu că luați micul dejun ceva mai târziu”, răspund eu bătând în retragere. ”Da, așa e. Dar când terminăm de mâncat este deja zi”, mă dumirește el hotărât. Mi-l imaginez zâmbind. Și zâmbesc și eu.

Dacă asta înseamnă să te bucuri de lucruri mărunte, atunci mă bucur că îi aud povestind.

Ardeau mereu focuri.

Îi spun mamei despre tristețea recentă. Îi spun că din când în când îmi pun tot felul de întrebări. Sau că sunt în recuperare după sperieturi. Nu minimizez emoția. Nu o laud. Nu o ascund. Ea este. Atât.

Și mă bucur când ies de sub zăpadă.

În recunoașterea mea găsește și mama spațiul să deschidă ușor lumea ei interioară. Pomenește lacrimi recente. Și conștientizări. Aș vrea să o țin de mână și să-i fac loc să simtă. Am senzația că n-a prea fost timp de emoțiile ei în viața noastră comună. Ardeau mereu focuri de stins și alerga cu găleți imaginare, gâfâind. Găleți pline cu dragoste de altfel. 

Poate de la ea am modelat pofta să ating.

Mă întorc la întrebare.

Dacă astăzi este ultima zi? Aaaa! Poate fi un moment bun să dau jos de pe perete lampa pe care nu o aprind. (Ea e chiar faină și știu cât a muncit-o George, cu drag. Aș vrea să mă înconjor și eu de lucruri muncite de mine. Hmm..delicat și traiul în chirie.) MaCenna mi-a făcut o poftă nebună să meșteresc la rândul meu. Încep ușor, cu o șurubelniță electrică. O mulțime de pași conștientizați cu tot felul de întrebări! Ce cap se potrivește? În ce direcție trebuie să învârt? Pe care buton? Lampa e conectată în vreun fel la curent? Cum scot geamul? Cum țin și apăs totuși atunci când rămâne într-un singur șurub? 

Satisfacția se înfiripă și o simt în corp. Surprind un tremurat, un zâmbet, mă mișc ușor, încet și atent. U rock, MaCenna! Și mă bucur că mi-am oferit timp să te privesc. Un model pe care vreau să îl păstrez aproape.

 

Privesc lung gaura rămasă în perete. Aproape cât o coală A4 și adâncă vreo 2 centimetri. Acum nu are niciun sens. Și totuși văd în ea o paletă largă de noi opțiuni. Îi dau gândului verde la găsit idei. Și nu-l grăbesc să decidă acum. Chiar dacă astăzi este ultima zi.

Învăț să îndrăznesc să creez.

Mai târziu mă așez la birou și testez un model nou. Sunt înconjurată de ațe, mărgele, clești, ace, fetru, bobine, cutii, creioane. Mă simt într-un rai la care visam când eram copil. Întâi mă joc cu desene pe caiet. Învăț să îndrăznesc să creez. E totul timid și incert deocamdată. Întind 6 rânduri de bumbac alb, răstorn 4 nuanțe de mărgele, pun fir în ac și încep să colorez spații. Curge atât de ușor. Privesc fascinată șirul care prinde viață. Testez culori noi, amintindu-mi despre contrast.

Continui să lucrez la lumina frontalei, ca să pot să privesc fulgii pe furiș. N-am tras jaluzelele încă. Așa mă simt afară și înăuntru în același timp. Mă (re)modelez singură. 

 

(Brașov, 22 martie 2021)