112 noi

Până atunci, nu sunasem niciodată la 112.

Cel puțin nu în realitate..  

Simulări făcusem recent, alături de cei din CPNT. Doar atât.

Mergeam către casă, după apus, pe străzi umede și destul de animate.

Până când mi-au atras atenția două siluete care păreau a face mișcări mai puțin firești.

Am traversat din dorința de a-mi păstra un spațiu mai larg pentru a observa și a înțelege.

Au virat și ei, doi băieți tineri, certându-se, înspre trotuarul vizat de mine.

Așa că am traversat înapoi.

Pentru câteva clipe am avut convigerea că se amuză împreună, că râd amândoi, că sunt amețiți bine dar...bine între ei. Până când am auzit cuvântul ”cuțit” și unul l-a înfundat pe celălalt cu un pumn și un picior, trântindu-l la pământ. Chiar și atunci mă așteptam să îl văd pe cel de pe jos ridicându-se, glumind și plecând în urma celuilalt. N-a fost așa însă. L-am depășit de pe trotuar, el întins în plină stradă. În fața mea un alt domn privea, procesând situația. ”Suni tu la 112?”, mă întreabă domnul. Eu formam deja numărul, fascinată de hotărârea din vocea mea: ”Da”.

***

În imaginația mea, conversația cu cine îți răspunde la acest număr este plină de îndoială, cu multe informații personale, probând constant dacă este un joc de copii, sau o situație reală. Iar eu chiar am o voce de copil, iar la telefon și mai și.

***

Mi-am spus numele, strada pe care mă aflu și faptul că văd un bărbat întins în mijlocul străzii.

Atât de simplu. Plus numărul străzii, vârsta persoanei, dacă a fost accident rutier sau ce anume s-a întâmplat. I-am spus că l-am găsit întins pe stradă. În mintea mea, partea cu cearta putea fi clarificată și mai târziu.

Apoi, întrebările care au urmat la telefon m-au făcut să înțeleg că simțeam frică. Da, frică.

Frică să ating, să mut, să testez, să ... ajut. Într-un final, exact asta era. Îmi era frică să ajut.

Din cursul de prim ajutor mi-a zburat gândul la respirație. Și asta privind de pe trotuar... Ca și cum între mine și victimă ar fi fost un gard insurmontabil.

Unul care mă făcea pe mine să rămân în siguranță, departe de Sânge, Beție, Durere. Da, fiecare cu litere mari. Fiecare cu răni mai mult sau mai puțin vindecate în mine. Fiecare cu povești adunate, eliberate, muncite. Sau poate nu. Poate încă însângerate, bețive, îndurerate...amintiri neputincioase și inutile (?).

Nu-i lumea mea îmi spun tremurând. Fiecare cu călătoria și lecțiile lui. Atunci când reușesc să cred și eu asta.

Mă simțeam hipnotizată de cutia toracică pe care o vedeam ridicându-se lent. Cred că decideam cu fiecare respirație a lui că încă e timp. Fără să mă gândesc la alte complicații. El respira. Iar pentru mine asta înseamnă viață. Încă. Cel puțin acum.

Așa că priveam fascinată munți și văi desenate de tricoul lui, în semi întuneric.

”E conștient?” insista doamna la telefon. ”Vorbește?”

***

Am privit de multe alte ori pieptul celorlalți. Obsesiv. Oricând îi găseam întinși, dormind profund. Mă scutura un fior adânc și fierbinte, însoțit de gândul morții. Așa că întreaga lume a mea dispărea. În apnee, căutam mișcări care să-mi confirme respirații departe de moarte.

Chiar dacă nu îmi amintesc un episod concret și real, în care să fiu surprinsă de un trup fără viață.

***

Înapoi pe trotuar, filmul meu se derula deja cu încetinitorul, făcând pași abia observabili către stradă, cu doamna de la telefon întrebând insistent dacă bărbatul este conștient...

M-am surprins privind în toate părțile, imaginându-mi că sunt în mai multe trupuri în același timp. Una bloca circulația. Una se apleca asupra bărbatului și verifica în căutarea răspunsurilor. Una mă încuraja pe mine că sunt bine. Una le răspundea trecătorilor la nelămuriri. Una rămânea prezentă în telefon, oferind informații.

***

Una își amintea de minunatele ore petrecute în parc, la mai puțin de 15 minute distanță, cu fetele, sub ploaia de flori, cu mâncare delicioasă, cu discuții când serioase, când vesele, cu amintiri și planuri și joc. Una din acele seri pe care le-aș pune în ramă. Pe care le pun în ramă. Doar că imaginar.

***

Brusc, strada s-a populat. Au apărut doi tineri senini care l-au pus în poziție de siguranță și au insistat să nu îl mute de acolo alți adulți voinici și dornici să elibereze strada. Aparent era foarte important să poată circula nestingherite mașinile...la ora 10 seara. Așa că ei, cei doi tineri senini, au devenit mâinile care testau întrebările din telefon: ”Da, are puls”, ”Da, miroase a alcool”, ”Da, are ochii întredeschiși”, ”Da, e conștient”... deși nu era, ne-am dat seama ulterior când cele ce ni se păruseră nouă cuvinte s-au dovedit sunete fără sens.

Am rămas la telefon, la cerința doamnei care preluase apelul. Nu  știu cine a intervenit ulterior. Dar chiar mai avea puțin și mă scotea grav din pepeni. Aceleași întrebări. Plus neîncrederea în ceea ce spun. O voce fără inflexiuni, fără răbdare, fără înțelegere pentru ceea ce sunt. Pot să-i găsesc scuze... Într-adevăr, i-am spus ”Bună ziua” și el m-a corectat de la bun început cu ”Bună seara”. Mai mult decât relevant... Dar na, ambulanța era deja pe drum. Așa că nu pot decât să presupun (greșit sau nu) că noul interogatoriu era din partea poliției. Acolo am alte răni personale nerezolvate, în care nu intru însă acum.

Așteptarea a venit cu noi surprize:

”Știi cât am așteptat ultima dată ambulanța?”

”Nu știu. Cât?”, îl întreb curioasă.

”40 de minute! Atât! Ăstora nu le pasă deloc”

”Așteptăm și vedem.”

sau

”De la Dragnea ni se trage! E numai vina lui!”

”Cred că nu este momentul potrivit pentru a face politică.”

sau

”Eu îl știu! Am eu grijă de el! Îl trezim și îl duc eu de aici!”, spunea o voce vizibil amețită de alcool.

”Cum îl cheamă? Am chemat deja ambulanța. Hai să așteptăm să îl ajute ei.”

Plus vreo 3 mașini care au insistat să treacă la 20 cm de cel întins pe jos, pentru simplul fapt că pe acolo era drumul lor. Ulterior m-am așezat în mijlocul străzii și i-am forțat să facă retur pe ceilalți doritori. Cred că păream calmă în exterior. În sufletul meu însă le arătam degetul din mijloc tuturor.

Bine, mai puțin celor doi tineri senini care au fost acolo și au ajutat inclusiv echipa de pe ambulanță (care a venit mult mai repede decât timpul estimat de ”optimistul” vorbăreț de mai devreme). Și doamnei care a facilitat prima mea experiență la telefon, fără să-mi lase sechele și scârbă. Îi sunt recunoscătoare pentru jobul asumat și făcut cu căldură.

***

Astăzi, am trecut iarăși pe același trotuar.

Plouase puternic și spălase pe jos. Iarăși.

Eu văd încă părul cu sânge. Văd ochii tulburi.

Văd vieți irosite pentru că au fost alungate de-acasă.

Din TOT ceea ce are mai intim o casă: sprijin, cuvinte calde, respect, timp și încurajări pe măsură.

Cred că a-i ignora și a-i lăsa la pământ nu este o soluție bună.

Și nu, nu dl Dragnea trebuie să le ofere o mână.

Mă înclin recunoscătoare, din nou, în fața tuturor celor care își fac cu suflet, experiență și determinare meseria aleasă. Și noii generații care înțelege, e prezentă, ajută!

Prin voi pot să întrevăd o viață mai lină, mai plină, mai bună.

(Brașov, iulie 2018)

Carpath Rogaining Trophy 2018

Multe din experiențele foarte faine de care am avut parte până acum s-au născut din curiozități ale celorlalți, din pasiunile lor, din bucuria pe care o emană atunci când povestesc despre ultimele lor năstrușnicii. Fără oamenii din CPNT n-aș fi gustat multe din fructele aparent interzise (din frică, greu, părerea unora, cumințenie, autolimitare sau clasicul ”nu e pentru fete”). Mă simt cât se poate de norocoasă însă că am avut ocazia să le savurez cu adevărat de-a lungul anilor.

Tot așa a început și povestea Rogaining 2018. Tot ca un virus din CPNT. Tot din entuziasmul membrilor. Și tot așa simt că îmi intră pe sub piele: ca un buchet enorm de informații, peripeții, călătorie, energie, amintiri, descoperiri și drag.

24 ore

Orientare într-un teren necunoscut timp de 24 de ore.

Părea doar o glumă bună, spusă la un pahar cu povești, între prieteni.

Și o vizualizam atât de departe la înscrierea din februarie, încât nu mi-am pus prea multe întrebări între timp.

Așa că m-am trezit zâmbind, după o seară relaxantă în poienița udată de ploaie și răsfățată de un apus superb. Mă legănase un somn lung și binemeritat, însoțit de râsul vesel al câtorva din grup.

M-am echipat tacticos și așteptam nerăbdătoare cele 2 ore de strategie pe hartă. Convinsă fiind că o să facem calcule, marcări, trasee, variante, ecuații de gradul 3 și integrale cu markerul de whiteboard (luat din greșeală în locul unuia permanent).

Voiam să abordez cât mai serios cele 24 de ore. Să am constant imaginea de ansamblu, cu tot cu planurile B și C la dispoziție. Să știu câți kilometri vrem să ne deplasăm, pe la ce oră și unde să mâncăm, cât să stăm în fiecare post de alimentare, ce să vizităm în localități, ce suveniruri să ne cumpărăm... Da, exagerez intenționat și zâmbesc. Dar numai puțin.

Realitatea a avut însă alte planuri pentru mine, așa că m-am trezit brusc în țarcul destinat concurenților, agitată, nelămurită și încă visătoare. Număr energică alături de ceilalți 7 (deja ora 12?), 6,5,4 (oare ne-am luat tot ce ne trebuie?), 3 (deci noi unde mergem?), 2 (ce colorată și faină e marea aceasta de oameni!), 1 (no hai, să vedem ce mai e de învățat și din asta).

Start 24 de ore!

Bine, teoretic, numai vreo 22 și ceva pe tabela noastră de concurs...

Practic însă, vreo 30 de ore nedormite consecutiv.

Și nu, nu e asta. Că am mai fost pe la festivaluri, concerte sau nunți. Zâmbesc. Cred totuși că nu exagerez comparându-le. Am avut parte tot de îndelungi pregătiri de drum, alegeri de haine și încălțăminte, mâncare delicioasă pe săturate, muzică, mișcare din plin și cel mai important: oameni energici și binedispuși.

Doar că pe lângă acestea am mai adăugat și jocul de strategie, am pus busola internă în funcțiune, am făcut alegeri, am negociat și am împărtășit în echipă, am așteptat, am râs, m-am agitat, am greșit, am uitat, m-am pierdut, am urlat, am enervat și mi-am cerut scuze, m-am minunat la răsăritul unei luni pline enorme. Încă vizualizez și simt pe piele razele unui răsărit fără Bolero (Ravel), ascuns printre trunchiuri de copaci umezi de rouă. Și picioarele ude de câteva ore bune. Fascinată, somnoroasă, încăpățânată... Fredonând aproape obsesiv ”Puțin câte puțin”, (Cosmin Vaman, Alexandra Andrei, trupa Spam), agățată de suflet după alte amintiri magice, de data aceasta la Iași.

”Încet, încet o să te descopăr,

Încet, încet cu dragostea mea o să te acopăr,

Încet așa, cum ai bea dintr-un pahar cu vin,

Să iau din tine, puțin câte puțin”

Primul vers cu referire la hartă, al doilea vers îndrăgostindu-mă de traseu, al treilea vers cu gândul la experiența întreagă și al patrulea, numărând posturi și puncte din concurs.

Apoi, emisiunea de noapte a inclus în playlist Gândăcelul, cu ”e atâta lumină” și poftă de înghețată transformată în tort de înghețată până la atingerea check-pointului cu numărul 604.

Da, începe să mi se pară decent să merg și să privesc pe hartă în mers. Da, am înțeles în sfârșit care e treaba cu busola și nordatul hărții. Da, tot mai am de exersat aprecierea distanțelor, a văilor, citirea și folosirea corectă a curbelor de nivel. Da, m-am împăcat cu ideea de căpușe și totuși încă evit instinctiv câinii întâlniți în drum.

Da, sunt recunoscătoare pentru cei doi oameni frumoși care mai mult sau mai puțin conștient au acceptat să formeze echipa noastră aventurieră. Care și-au dozat forțele astfel încât să ajungem întregi și mult mai experimentați la final. Au făcut rost de apă, au interacționat cu localnici pentru ajutor, au urcat și coborât pante numai bune de derdeluș, au venit cu idei minunate pentru orientarea în teren, au avut răbdare cu mine și cu jocul, au strâns din dinți pentru propriile dureri, bagaje, preferințe, au cules corcodușe și au preluat controlul de fiecare dată când a fost necesar.

După multe fete Morgana, când orice obiect de dimensiuni rezonabile și culori comparabile mi-au părut posturi către care îmi venea să alerg sărind într-un picior, am hotărât să nu mă mai bucur la fiecare cutie, coș, stâlp, buturugă, etc., și să-mi păstrez sărbătoarea pentru momentele în care se auzea biiip-bip-bip și SI cardul penetra în mod victorios un check point nou. Musai unul nou!?!

Mi-a plăcut însă enorm postul 904 pe care l-am văzut (și era real!) încă din poieniță.

Asta și pentru că postul 304 mă scosese complet din harta mentală și credeam că am aterizat pur și simplu de nicăieri într-o poiană identică cu toate cele din jurul meu. Iar exagerez, știu, și îmi dau seama că a fost similară senzația și în jurul lui 907, a lui 507 sau căutând drumul negăsit (dar sigur traversat) către 803.

Ce sunt toate numerele astea despre care vorbesc? Sunt coduri unice pentru fiecare punct de pe hartă în care puteai ajunge în cadrul concursului și puncta prima cifră din el. Cu o libertate deplină în deplasare. Și mereu pe barba ta. Pentru că sigur fiecare post avea o variantă ușoară de a ajunge în el, în funcție de capacitatea ta de analiză a hărții, dar și de noroc, ca atunci când am dat nas în nas cu...nu cu ursul! că n-am văzut decât gâze nenumărate, iepuri și căpriori. Bine...și o cultură de cânepă, alte echipe din concurs, bătături, mlaștini, păpușoi și trifoi, cai, căruțe, localnici...dar revenind la poveste, am dat nas în nas cu postul 605! Nesperat dar cât se poate de binevenit!

Amintiri sunt multe și cu cât dorm mai mult, cu atât îmi amintesc mai detaliat conversații, pași, poiene, colțuri, cântec de păsări, nori roz, explicații pe hartă, gustul apei, îmbrățișările căutate de Ramo, atenția și disponibilitatea lui Marius, trupul meu în mișcare, bucuria revederii în traseu a prietenilor dragi din CPNT. Și iarăși mă simt vie, puternică și recunoscătoare pentru fiecare joc de care am parte. Mulțumesc dragi organizatori pentru un weekend plin, gustos și senin! Sunt convinsă că o să-i fermecați pe mulți alții cu această propunere de descoperire de sine și a locurilor spectaculoase din țară.

Abia aștept o nouă ediție Carpath Rogaining Trophy cu pagina ei albă pentru noi amintiri! 

Felicitări tuturor participanților și îmbrățișări speciale celor care au ajuns pe podium și mă inspiră să învăț și să vreau mai mult! Recuperare ușoară și regăsiri vesele!

Mulțumesc Ramona și Marius :*