Hoinari ai lui 2013 .. prin trecut

O nouă nebunie cu titlul ”Cum ar fi dacă?!”...

Se pare că funcționează cu adevărat lista cu dorințe, așezată într-un loc foarte vizibil: pe desktop. 

Deschid zilnic calculatorul iar omulețul verde aleargă deasupra unui apus portocaliu până mi se ascunde în suflet.

Nu știu de unde obsesia ca acesta să fie primul maraton la care particip... Probabil pentru că am auzit de multe ori că în Apuseni este ușor...sau pentru că îmi doresc să hoinăresc prin trecut... Cât îmi place motto-ul acesta!!!

Ideea este că, undeva prin luna mai, fără prea multe întrebări de genul:

 - cum ajung acolo?

 - cum și când mă voi antrena?

 - cine dintre cei cunoscuți mie participă?

M-AM ÎNSCRIS! și s-a dezlănțuit valul de emoții ce s-a domolit abia în timpul numărătorii inverse de la start.

Partea frumoasă este că toate întrebările nepuse inițial au avut răspunsuri minunate:

- drumul până acolo: Toma și Alex cunoscuți de ”câte ore? :D parcă de ani buni!” Glume, râsete, goană pe șosea, mâncare delicioasă (cei mai buni papanași de până acum!), relaxare cu bere, plimbări și povești.

Exact ce aveam nevoie pentru a mă liniști puțin în ajunul marelui eveniment. Mulțumesc din suflet băieți! Felicitări pentru cursa ta, Toma, și bine ai venit în lumea ”dormitorilor la cort” Alex.

- antrenamente: Se pare că 3 ore de cursuri de dans pe săptămână și mersul zilnic pe jos, cel puțin o oră și jumătate, țin binișor locul antrenamenului real.

- participanți cunoscuți: Bălan - pe care îl revăd și acum înainte de finish-ul meu, încurajându-mă și întinzându-mi mâna. Luci - singurul care nu se miră de emoțiile mele și mă convinge că îmi sunt de folos. Clara - a cărei companie în timpul cursei îmi reamintește trăiri plăcute din alergările de anul trecut. Dragoș și Alexandra mă depășesc în fugă... Oare pe cine uit?

Nu știu...

Ei bine, lor li se adaugă Florina, Mădălina și Marcus, cu care am povestit multicel pe traseu. Clara ar spune iarăși că nu am tras îndeajuns dacă îmi ardea încă de povești. :)

Ce să trag când am pornit la drum cu gândul obsedant: O ZI PENTRU MINE! O ZI numai cu MINE?! Mă și vedeam pe potecă plănuindu-mi viitorul, descurcând probleme amânate și luând decizii majore. Voiam doar medalia de finisher,o bifă pe lista cu dorințe și...o zi cu mine...

În realitate, însă, cele mai multe gânduri zburau involuntar către propriul trup. Durere în  partea stângă pe prima urcare, șold obosit de la frânat pe coborârile cu prea multă lume grupată, junghi serios în partea dreaptă abia ajunsă în platou, foame reală pe la kilometrul 30, etc.

Prin urmare, dacă nu am reușit să vorbesc cu mine, am vorbit cu persoanele din traseu. Nu știu numele fiecăruia, dar fragmente de discurs îmi stăruie încă în minte: frumoasa poartă de lemn din traseu, bidonul cu apă, pulsul, urcarea pe stâncă, geluri, timpi din ediții anterioare, crampe musculare, belvedere...

Oameni FRUMOȘI îmi spun acum și zâmbesc. Zâmbeam și atunci și mă simțeam cât se poate de vie, de reală, de umană.

Pe lângă toate acestea, am avut parte de o altă surpriză frumoasă! În calitate de suporter, fotograf, voluntar: George mi-a fost coechipier încă de la plecarea matinală din Brașov și mi-a apărut în cale în multe posturi din traseu, creând în mine legătura dintre ceea ce sunt în viața de zi cu zi și nebuniile ocazionale de peste weekend. MULȚUMESC!!!

Am eu motivele mele când mă consider o persoană neașteptat de norocoasă. :)

Ultimul sfert de traseu trece în compania lui Marcus, a frăguțelor, a stropilor de ploaie, a bucuriei că mă încadrez și de data aceasta în ținta propusă inițial, sau mai bine spus "negociată" cu Cezar. Saru'mana!!! (pentru țintă și pentru ieșirile pe bicicletă! iar pană :D)

Astfel că, la 7 ore de la start, trec iarăși pe sub poartă, în suflet cu un buchet enorm de imagini, senzații, oameni, pădure, mulțumire și mulțumiri. Sărut cerul și mă întorc încetișor la conversații normale, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Acum, a trecut o săptămână și tot nu-mi dau seama dacă și ce s-a schimbat. Și totuși am bifat atâtea noutăți încât mi-ar trebui zile întregi să le povestesc.

Mă scutur de echilibrul obsedant. 

Fața-mi se află între palmele domnului Mititeanu, care îmi urează să mă întorc în Apuseni când doresc.

De gât stă aninată a 2-a medalie a concursului meu.

Iar din mulțimea din față, pe care abia îndrăznesc să o privesc, aud voci cunoscute și dragi pronunțându-mi numele. 

Tresar. Mulțumită lor sunt pe munte, alerg, descopăr și mă descopăr...și-i iubesc mai mult decât le-aș putea-o spune vreodată în cuvinte.

VOUĂ  

Mulțumesc din suflet Maraton Apuseni (link)! Pentru luna cea mare, pentru Luna Amară, pentru luna mea de emoții și bucurie. Abia aștept o nouă zi în trecut și o bucată de dans cu minunații voluntari (de data aceasta am reținut doar numele Ralucăi, dar e timp pentru toate :D) ! 

@ foto by George Stoica