112 noi

Până atunci, nu sunasem niciodată la 112.

Cel puțin nu în realitate..  

Simulări făcusem recent, alături de cei din CPNT. Doar atât.

Mergeam către casă, după apus, pe străzi umede și destul de animate.

Până când mi-au atras atenția două siluete care păreau a face mișcări mai puțin firești.

Am traversat din dorința de a-mi păstra un spațiu mai larg pentru a observa și a înțelege.

Au virat și ei, doi băieți tineri, certându-se, înspre trotuarul vizat de mine.

Așa că am traversat înapoi.

Pentru câteva clipe am avut convigerea că se amuză împreună, că râd amândoi, că sunt amețiți bine dar...bine între ei. Până când am auzit cuvântul ”cuțit” și unul l-a înfundat pe celălalt cu un pumn și un picior, trântindu-l la pământ. Chiar și atunci mă așteptam să îl văd pe cel de pe jos ridicându-se, glumind și plecând în urma celuilalt. N-a fost așa însă. L-am depășit de pe trotuar, el întins în plină stradă. În fața mea un alt domn privea, procesând situația. ”Suni tu la 112?”, mă întreabă domnul. Eu formam deja numărul, fascinată de hotărârea din vocea mea: ”Da”.

***

În imaginația mea, conversația cu cine îți răspunde la acest număr este plină de îndoială, cu multe informații personale, probând constant dacă este un joc de copii, sau o situație reală. Iar eu chiar am o voce de copil, iar la telefon și mai și.

***

Mi-am spus numele, strada pe care mă aflu și faptul că văd un bărbat întins în mijlocul străzii.

Atât de simplu. Plus numărul străzii, vârsta persoanei, dacă a fost accident rutier sau ce anume s-a întâmplat. I-am spus că l-am găsit întins pe stradă. În mintea mea, partea cu cearta putea fi clarificată și mai târziu.

Apoi, întrebările care au urmat la telefon m-au făcut să înțeleg că simțeam frică. Da, frică.

Frică să ating, să mut, să testez, să ... ajut. Într-un final, exact asta era. Îmi era frică să ajut.

Din cursul de prim ajutor mi-a zburat gândul la respirație. Și asta privind de pe trotuar... Ca și cum între mine și victimă ar fi fost un gard insurmontabil.

Unul care mă făcea pe mine să rămân în siguranță, departe de Sânge, Beție, Durere. Da, fiecare cu litere mari. Fiecare cu răni mai mult sau mai puțin vindecate în mine. Fiecare cu povești adunate, eliberate, muncite. Sau poate nu. Poate încă însângerate, bețive, îndurerate...amintiri neputincioase și inutile (?).

Nu-i lumea mea îmi spun tremurând. Fiecare cu călătoria și lecțiile lui. Atunci când reușesc să cred și eu asta.

Mă simțeam hipnotizată de cutia toracică pe care o vedeam ridicându-se lent. Cred că decideam cu fiecare respirație a lui că încă e timp. Fără să mă gândesc la alte complicații. El respira. Iar pentru mine asta înseamnă viață. Încă. Cel puțin acum.

Așa că priveam fascinată munți și văi desenate de tricoul lui, în semi întuneric.

”E conștient?” insista doamna la telefon. ”Vorbește?”

***

Am privit de multe alte ori pieptul celorlalți. Obsesiv. Oricând îi găseam întinși, dormind profund. Mă scutura un fior adânc și fierbinte, însoțit de gândul morții. Așa că întreaga lume a mea dispărea. În apnee, căutam mișcări care să-mi confirme respirații departe de moarte.

Chiar dacă nu îmi amintesc un episod concret și real, în care să fiu surprinsă de un trup fără viață.

***

Înapoi pe trotuar, filmul meu se derula deja cu încetinitorul, făcând pași abia observabili către stradă, cu doamna de la telefon întrebând insistent dacă bărbatul este conștient...

M-am surprins privind în toate părțile, imaginându-mi că sunt în mai multe trupuri în același timp. Una bloca circulația. Una se apleca asupra bărbatului și verifica în căutarea răspunsurilor. Una mă încuraja pe mine că sunt bine. Una le răspundea trecătorilor la nelămuriri. Una rămânea prezentă în telefon, oferind informații.

***

Una își amintea de minunatele ore petrecute în parc, la mai puțin de 15 minute distanță, cu fetele, sub ploaia de flori, cu mâncare delicioasă, cu discuții când serioase, când vesele, cu amintiri și planuri și joc. Una din acele seri pe care le-aș pune în ramă. Pe care le pun în ramă. Doar că imaginar.

***

Brusc, strada s-a populat. Au apărut doi tineri senini care l-au pus în poziție de siguranță și au insistat să nu îl mute de acolo alți adulți voinici și dornici să elibereze strada. Aparent era foarte important să poată circula nestingherite mașinile...la ora 10 seara. Așa că ei, cei doi tineri senini, au devenit mâinile care testau întrebările din telefon: ”Da, are puls”, ”Da, miroase a alcool”, ”Da, are ochii întredeschiși”, ”Da, e conștient”... deși nu era, ne-am dat seama ulterior când cele ce ni se păruseră nouă cuvinte s-au dovedit sunete fără sens.

Am rămas la telefon, la cerința doamnei care preluase apelul. Nu  știu cine a intervenit ulterior. Dar chiar mai avea puțin și mă scotea grav din pepeni. Aceleași întrebări. Plus neîncrederea în ceea ce spun. O voce fără inflexiuni, fără răbdare, fără înțelegere pentru ceea ce sunt. Pot să-i găsesc scuze... Într-adevăr, i-am spus ”Bună ziua” și el m-a corectat de la bun început cu ”Bună seara”. Mai mult decât relevant... Dar na, ambulanța era deja pe drum. Așa că nu pot decât să presupun (greșit sau nu) că noul interogatoriu era din partea poliției. Acolo am alte răni personale nerezolvate, în care nu intru însă acum.

Așteptarea a venit cu noi surprize:

”Știi cât am așteptat ultima dată ambulanța?”

”Nu știu. Cât?”, îl întreb curioasă.

”40 de minute! Atât! Ăstora nu le pasă deloc”

”Așteptăm și vedem.”

sau

”De la Dragnea ni se trage! E numai vina lui!”

”Cred că nu este momentul potrivit pentru a face politică.”

sau

”Eu îl știu! Am eu grijă de el! Îl trezim și îl duc eu de aici!”, spunea o voce vizibil amețită de alcool.

”Cum îl cheamă? Am chemat deja ambulanța. Hai să așteptăm să îl ajute ei.”

Plus vreo 3 mașini care au insistat să treacă la 20 cm de cel întins pe jos, pentru simplul fapt că pe acolo era drumul lor. Ulterior m-am așezat în mijlocul străzii și i-am forțat să facă retur pe ceilalți doritori. Cred că păream calmă în exterior. În sufletul meu însă le arătam degetul din mijloc tuturor.

Bine, mai puțin celor doi tineri senini care au fost acolo și au ajutat inclusiv echipa de pe ambulanță (care a venit mult mai repede decât timpul estimat de ”optimistul” vorbăreț de mai devreme). Și doamnei care a facilitat prima mea experiență la telefon, fără să-mi lase sechele și scârbă. Îi sunt recunoscătoare pentru jobul asumat și făcut cu căldură.

***

Astăzi, am trecut iarăși pe același trotuar.

Plouase puternic și spălase pe jos. Iarăși.

Eu văd încă părul cu sânge. Văd ochii tulburi.

Văd vieți irosite pentru că au fost alungate de-acasă.

Din TOT ceea ce are mai intim o casă: sprijin, cuvinte calde, respect, timp și încurajări pe măsură.

Cred că a-i ignora și a-i lăsa la pământ nu este o soluție bună.

Și nu, nu dl Dragnea trebuie să le ofere o mână.

Mă înclin recunoscătoare, din nou, în fața tuturor celor care își fac cu suflet, experiență și determinare meseria aleasă. Și noii generații care înțelege, e prezentă, ajută!

Prin voi pot să întrevăd o viață mai lină, mai plină, mai bună.

(Brașov, iulie 2018)