Virusul 5, 4, 3, 2, 1 în varianta HCT 2012

Când trăieşti printre oameni pasionaţi de ceva, este imposibil să nu te molipseşti mai devreme sau mai târziu. 

Şi ai doar două variante:

1. închizi ochii şi te întorci în lumea ta, a experienţelor cunoscute, a limitelor şi a eventualelor frici

         fie

2. deschizi larg ochii şi sufletul astfel încât să te cuprindă trăiri pe care nu le mai experimentasei până atunci.

De ceva vreme, cei de lângă mine povesteau constant într-o limbă necunoscută despre: diferenţă de nivel pozitivă, categorii, alergat pe urcare, open, triatlon, km/h, cât ai scos?, mi-am bătut timpul!!!, vreau să bifez un ultra, bandă semnalizatoare, track şi gps pe ceas, tricou tehnic, energizante, geluri, numele diferiţilor alergători care deveniseră puncte de referinţă. Multe din aceste lucruri sunt încă pierdute în ceaţa neînţelegerii mele...

Dar de curiozitate i-am urmat, în calitate de voluntar, pe coclaurile unde dădeau energie, anduranţă, viteză şi voinţă pe bucuria unui maraton încheiat, pe medalia de finisher sau chiar de podium, pe îmbrăţişarea prietenilor care, după ce îi încurajau şi fotografiau pe traseu, îi aşteptau după linia de sosire şi le înnoiau forţele.

Încă retrăiesc momentul de la final când, după un sprint de care nu mă credeam în stare, m-am oprit în mascotă, cu medalia de gât şi unicul gând că...nu am gânduri. Nu mă simţeam în acelaşi spaţiu cu cei care îmi cereau cipul, îmi dădeau mâna şi mă felicitau, mă întrebau diverse, sau pur şi simplu îmi zâmbeau - probabil reflexie a chipului meu în extaz. Eram departe...

Dar să-ncep cu-nceputul.

După cum spuneam, am fost voluntar la câteva competiţii montane şi, după 7500le de anul acesta, am început să mă întreb serios ce se simte de partea cealaltă a baricadei. Din dorinţa de a înţelege mai bine cerinţele concurenţilor şi de a fi mai mult de ajutor în posturile din traseu.

Aşa s-a nimerit să se apropie ediţia 2012 a unui maraton (+ semi, + ultra) într-un munte în care mie îmi place să alerg chiar şi în ieşirile obişnuite. Tanananam: CIUCAŞ! :) Pe parcurs, tot ronţăind ideea, am început să acumulez emoţii astfel încât ultimele nopţi înainte de start au fost lipsite de somn, iar zilele de poftă de mâncare. Cea mai "recentă" amintire de genul acesta o am de acum 13 ani, de la examenul de admitere în liceu. Ce vremuri...atunci... Dar ce vremuri acum! :)

În tabăra de bază, în preajma corturilor concurenţilor simţeam că nu mai este loc şi de mine în mine. Absorbisem toată emoţia lor. Fiecare vorbea despre experienţe similare trecute, despre bagajul pregătit, mâncarea adusă, timpii doriţi. Şi toate acestea pe un ton aparent atât de calm încât nu înţelegeam de ce doar eu nu-mi găsesc locul... Noroc că era treabă de făcut şi m-am infiltrat printre voluntari ca să uit că particip... 

 ...         ...          ...

Pe bune? Chiar vrei să faci şi tu asta? 

Vrei să treci în categoria "nebunilor" care "n-au ce face" şi aleg să se epuizeze pe creste?

Lasă că mai am timp să mă răzgândesc până la start...

inspir: dacă rămân singură în traseu şi nu mai ştiu pe unde să merg?

expir: să iau apă la mine?

inspir: pantaloni lungi sau scurţi?

expir: cum mă apăr de vântul de pe creastă?

inspir: dacă pierd cipul în traseu?

...         ...          ...

Acum îmi dau seama  că nu mi-am pus deloc problema unui colaps fizic gen: crampe, cârcei, răni, alunecări, căzături, epuizare. Ştiu despre mine că îmi păstrez mereu un minim de forţe în orice situaţie şi că evit scurtăturile menite să te facă să câştigi timp dar periculoase. Aceeaşi atitudine în orice situaţie din viaţă.

Şi totuşi, nici acum nu ştiu de ce eram atât de stresată. Aveam un singur obiectiv: a experimenta semimaratonul. Voiam să văd cum mă simt, cum mă comport, ce gândesc, dacă mă autoconving să-l duc până la capăt. O curiozitate personală...despre mine...

Sâmbătă dimineaţa, după o trezire matinală pentru a filma startul de la ultra şi a mă pregăti cu calm pentru propriul start, iată-mă la poartă. Îl urmăresc pe Iuli în aglomeraţie fără să-mi doresc să ajung prea în faţă. Mă uit în jur după alte feţe cunoscute dar nu zăresc pe nimeni. Şi până să mă dezmeticesc mai bine, începe numărătoarea înversă. Ultima şansă să mă retrag. 

E na! Acum? Dar mă simt bine. 

Muzica mă înviorează şi număr şi eu împreună cu ceilalţi. 

Sar puţin şi corpul mă ascultă odihnit, fără să se plângă de vreo durere anume. 

Şi atunci... de ce nu... 

Salut singurul chip drag de prin preajmă şi trec pe sub schelă. 

Cică e oficial. 

Sunt în concurs. Şi alerg încetişor pentru că ştiu că îmi reglez mai târziu respiraţia. Îmi dau seama că mă depăşeşte multă lume dar îmi repet un singru lucru: în ritmul meu. Fac paşi mici pe asfalt şi după ce o zăresc pe Clara rămân involuntar chiar în spatele ei până pe la barieră şi intrarea în pădure. De-acolo sunt în mediul meu şi ţopăi zâmbitoare printre rădăcini. Ştiu că urmează o urcare hotărâtă şi când observ că cei mai mulţi se opresc din alergat, încep să fac paşi mari şi să-mi menajez cât pot respiraţia. În jur aud oameni care inspiră cam greu şi mi-e frică să nu mă iau cumva după ei. Mă întorc la ceea ce avea să fie laitmotivul cursei: în ritmul meu! şi respiraţia se sincronizează firesc cu efortul depus. Încep să depăşesc eu lume, supărată că mă încurcă beţele celor din faţa mea. 

Când se mai răresc rândurile, ridic privirea şi-mi dau seama că mai este chiar puţin până la primul post. Visez la o lămâie. Şi apă doar pentru că îmi simt buzele uscate. Puţin mai în faţă mi se pare că o zăresc pe Teo şi mă ajută gândul că sunt aproape de ea. Mă întreb constant dacă mi-e bine şi cum răspunsul este da, merg mai departe cu zâmbetul pe buze. Puţină apă, o felie de banană şi maratoniştii dispar în dreapta. Ştiu de aici că orice fată este tot la semi şi pot să îmi ghicesc poziţia în clasament. Aveam puţină lume în faţă şi mă arunc aleatoriu pe numărul 5. Poate doar pentru că este ziua mea de naştere. Poate pentru că mi se spusese că pe 4 e o senzaţie mai puţin plăcută...şi pentru că nu îndrăzneam să visez la podium. Mă depăşeşte George şi îmi face bine să mă rup de propriile gânduri schimbând câteva cuvinte cu el. Mă distrez apoi ascultând conversaţiile celorlalti din potecă. "nu pot să scad sub 170" şi eu râd neştiutoare în mine pentru că îmi simt pulsul şi mi se pare în limitele normale, pe care oricum nu le cunosc. "secretul este să ieşim cât mai odihniţi în creastă şi să recuperăm pe coborâre", "suntem abia la un sfert din traseu". La afirmaţia aceasta mă calmez şi eu. Mi se părea că am mers o grămadă şi parcă nu-mi venea să cred că nu suntem aproape de jumătate. Închid ochii, vizualizez harta şi îmi amintesc că abia în postul 2 sunt vreo 9km...şi noi mai avem destul până la răscruce. Păi atunci să ne delectăm cu peisajul! Încetişor, ridic privirea din adidaşii celui din faţă, citesc numele celor cu numărul la spate, mă feresc de crengi şi uite-o-n vale pe dumneaei Cheia. Departe! O pot strânge în pumn şi arunca în buzunar. E acolo în caz de...orice...şi eu pot să zburd liniştită. 

Trec de lanţuri unde mi se spune că sunt a 5a fată. Misiune îndeplinită!!! Deşi născută abia în traseu. Mai trebuie doar să o păstrez. De acolo se aleargă uşor şi aproape constant şi după ce am dat de concurenta clasată pe 4 mă ţin cât pot de ea. Pe Gropşoarele îmi vine instinctiv să merg spre stânga şi mă întreb revoltată de ce nu vine nimeni în direcţia mea. Mai aveam puţin şi le spuneam că au greşit ei traseul...până să observ marcajul şi să mă repliez ruşinată. Urmează şi mult dorita felie de lămâie cu 3 bucăţele de glucoză oferite de voluntari că eu eram deja mult prea euforică să mai văd şi să mai aleg. Îmi revin total la încurajările lor şi când dau şi de George sunt într-un chef de zile mari. Glumesc şi cânt până la Cabana Ciucaş. Întâlnesc iarăşi un pluton cu două fete de data aceasta şi mă ţin de ele. Începusem să-mi doresc serios să-mi apăr poziţia şi, pe cât posibil, să mai depăşesc chiar. Se pare că devin şi eu competitivă în traseu. 

La Ciucaş, nedumerire în masă. Nu zăreşte nimeni postul 3 pentru că noi ne uităm constant în jos. Ştim că pe-acolo merge traseul nostru. Inspirăm puţin trişti că ne-ar fi placut nişte apă, dar începem "minunata" coborâre spre Muntele Roşu, de data aceasta "îmbogăţită" cu dale. :D Se zdruncină tot şi nu înţeleg cum poate să alerge atât de repede fata din faţă. Eu frânez clar pe coborâri. Mai ales pe cele în pantă drastică. Prefer să deţin controlul. Dar asta e. Eu merg în ritmul meu. El primează în faţa clasamentului. Şi-aşa sunt mai bine decât mi-aş fi imaginat vreodată. La izvor mă opresc şi mă răcorsc puţin. Iubesc în turele pe munte să-mi alung sarea de pe faţă cu apa pe care o întâlnesc în traseu. În P4 ne aşteaptă cu apă dar le spun bucuroasă că am făcut deja plinul. 

Gata panta! Iarăşi pădure! Şi pe aceasta o ştiu de pe vremea ecologizării CPNT de prin 2005. Depăşesc din nou şi nu-mi vine să cred cât de bine mă simt. Salut turiştii din potecă şi întreb concurenţii aşezaţi dacă sunt ok. Lumea e a mea şi iubesc toate noutăţile ultimelor luni. 

La ieşirea lângă Cabana Muntele Roşu sunt cot la cot cu concurenta de pe locul 2. Până în ultimul post mă întreb serios dacă vreau ceva. Decid că nu şi mă avât pe punctul albastru întrebând ca "disperaţii" pe care i-am mai văzut la concursuri "pe unde o iau? pe unde!?". Mi se răspunde complet şi în grabă deşi nu am apucat să văd faţa voluntarului cu pricina. Mă furase peisajul. Acolo eram pe podium şi parcă aş fi vrut măcar să văd cum arată tipa de pe locul 1. Uitasem de ritm, de respiraţie, de tot. Mă concentram doar pe picioare să nu calc strâmb sau să cad. Depăşesc alţi băieţi şi mi se pare că ceva este greşit...cum de-i depăşesc eu? Ştiu că se apropie marcajele cu 5, 4, 3, 2, 1 şi visez deja la  sosire. Mă imaginez întinsă pe iarbă, obosită dar fericită. Un tablou frumos. 

Dar uite că... trebuia să mai aflu ceva despre mine! Simt cum după o săritură mai mare mă înjunghie ceva în partea dreaptă. Mă aplecasem mult să pot să sar şanţul şi simt de-acum că fiecare pas este o durere. Alerg mai încet dar nu merge. Merg mai încet dar nici aşa. 

Păi şi ce fac? 

Mă aşez în potecă şi aştept să mă depăşească toţi cei pe care i-am întrecut eu până acum. Ete na? 

Astea sunt gânduri? 

Zi mersi dacă ajungi pe picioarele tale în tabăra de bază. 

Vezi dacă faci pe viteaza?

Te-a mâncat şi pe tine virusul...acum înduri. 

Mă gândesc la poveştile oamenilor răniţi care spuneau că strângi din dinţi şi mergi mai departe. Încerc inclusiv asta, că doar sunt deja virusată şi au trecut tipele care ar umple podiumul la fete. Uit că mai e şi nebunia cu categoriile de vârstă. Şi merg încetişor la vale până când mă întreabă cineva dacă îmi este bine. Până să apuc să procesez întrebarea, mă aud numai că spun un foarte hotărât NU. Eu? Chiar am spus eu că nu mă simt bine? Eu cea autosuficientă şi care se bazează numai pe ea? Şi cu ce folos? Că doar şi ei sunt tot concurenţi? La ce te ajută?

Şi totuşi aceasta a fost şansa mea să descopăr o latură mai puţin vizibilă a acestor maratoane. Se aleargă pe cont propriu şi fiecare îşi doreşte să atingă un ţel, dar concurenţii sunt înainte de toate iubitori de natură, munte, mişcare şi ştiu cât de important este în acest mediu să poţi conta pe ceilalţi. Pe poteci ne salutăm fără să ne ştim dinainte şi ne întindem mâna să trecem o săritoare mai dificilă. 

Ideea este că omul cu pricina, cel care mă întrebase cum mă simt, mi-a oferit zahăr şi mi-a vorbit o bucată bună de drum până am uitat de durere. Între timp s-a mai oprit cineva să-mi arate cum să apăs punctul dureros astfel încât să mă lase să trec finishul. Jos pălăria pentru amândoi şi mulţumiri din suflet că au avut grijă de mine. 

La trecerea pe sub pod eram deja liniştită. Puteam să alerg iarăşi într-un ritm susţinut şi cele două fete cu care m-am tot întrecut pe parcurs erau într-o zonă vizibilă. Pe una dintre ele o depăşesc iarăşi şi mă mir că îmi urează succes. Răspund şi eu dar continui. Mai era doar 1km şi puţin. Ultima pantă. Ultima curbă. Gata. Drum drept! Tipa de pe 2 e pe coborâre şi lângă mine răsar din neant Cezar şi Vlad. Ce faceţi mamă? Voi când aţi terminat? Lasă-ne pe noi şi vezi cum o depăşeşti pe fată ca să ieşi pe 2. Eu nu...că m-a durut ficatul...că nu mai pot...că ce rost mai are acum...scuze...evident...

Bine băieţi. Hai s-o-ncercăm şi pe-asta. Am mai testat sprinturi pe final de cros în federaţie. Dar pe lângă faptul că niciodată nu am depăşit pe nimeni, nu pot să compar un cros de 3km cu cei 21 pe care i-am parcurs până acum. Şi totuşi nu am nimic de pierdut. Viteză. Controlată că sunt încă pe pantă şi nu vreau să mă rostogolesc tocmai aici. Distanţa dintre noi două se micşorează şi eu simt că zbor. Nu mai realizez când ating pământul şi lumea din jur este o mare de culori şi de voci. Îmi aud numele strigat de băieţii din deal şi eu ştiu doar că am făcut ce pot. Nu mai ştiu ce este în spate. Nu mai ştiu nimic. Mă regăsesc îmbrăţişată şi mă bucur de prezent. 

Îmi pare rău de 3 lucruri:

1. nu ştiu numele celor doi oameni minunaţi care au avut grijă de mine pe coborâre

2. nu am felicitat-o, la premiere, pe concurenta de pe locul 3

3. nu am rezistat la sosirea ultra să-l aştept şi eu pe Cornel

Restul... au fost emoţii. Hrana mea preferată. Oameni frumoşi, verde, aer, extaz.

Am povestit 3 ore de alergare în 3 ore de scris şi ar mai fi atât de multe de spus...

Felicitări tuturor participanţilor şi în mod special dragilor mei cepepenei care m-au învăţat să iubesc muntele şi mai nou alergările montane. Un plus de mulţumiri pentru Tedi şi Vicenţiu pentru că m-au alergat pe sportiv şi mi-au dat încredere să-mi încerc forţele.

Multumesc HCT pentru experienţă!!!!!! Încă mai am parte de focuri de artificii ca şi cum le-aş fi înghiţit în aşteptarea concurenţilor de la ultra. Merg pe stradă, zâmbesc şi îmi vine să spun fiecărui trecător că am ieşit pe locul 2. Nu prea ştiu ce înseamnă asta...dar cum lumea se entuziasmează auzind, îmi vine să o strig în zări. Vă dau tuturor din bucuria mea, până o să vă faceţi curaj să mergeţi şi voi măcar la un semimaraton. Sau poate la un ultra! :)

 

Vă sărut!