Mă răsucesc,
sperând să văd cerul pe deasupra obrazului tău.
”- Când crezi că o să înceapă să ningă?” șoptesc,
privind cu poftă ceața care alege să se ridice.
Cunosc diminețile acestea. În care conturul se pierde și lumea-i mai
plină.
În care îmi este poftă să alerg printre frunze doar ca să le aud
trosnind pas de pas.
Sunet de gheață cu dantelării fascinante pentru ochiul și
pentru pielea mea. Aparenta lipsă a repetiției de forme și de culori mă face să
consider totul posibil. Să mă simt eu însămi alta în fiecare ceas.
Îmi percep obrajii fierbinți și părul umed. Și nu mai știu dacă e de
la fuga printre siluetele de arbori abia zărite, sau de la visul din care încă
nu mă trezesc, sau de la pofta de noi.
Cert este că simt viața respirând în
fiecare moarte vizibilă, în fiecare fostă mișcare, în fiecare trecut trai.
......
Tresar.
Nu mă așteptam să răspunzi.
Credeam că întrebasem doar în mine.
”- Când cred că o să înceapă să ningă?” repeți
tărăgănat, accentuând fiecare cuvânt și fiecare spațiu dintre cuvinte. ”Când
Cred c-o să Înceapă să Ningă”.
Mi se face sufletul pui și ochii te privesc cu atenție concentrată.
Aștept verdictul oficial în apnee. De parcă viața mi-ar sta atârnată
de primul fulg de nea.
Îl vizualizez mărunt și singur. Mă contorsionez sub cer, să-l fac să
mi se așeze pe nas. Să-l simt înțepător și rece, fără să pot să-l văd cu
adevărat.
De aici, mai e doar un pas până să răstorn bulgări în imaginația mea.
Retrăiesc filmul cu cazematele din fața blocului, în copilărie. Spațiu
transformat în vis recurent în adolescență. Tranșee. Zile la rând m-am trezit
cu imaginea unui atac aerian în care eu nu auzeam exploziile. Urmăream însă un
plâns de copil pe care îl căutam grăbită, înfricoșată, hotărâtă, printre
ruinele din Triaj. Filmul acelor dimineți se încheia punctual când găseam
bebelușul și îl luam în brațe. Era oricum un vis mai fain decât cel în care
alergam după ceva și apoi cădeam în gol...
Mă zgribulesc, încercând să alung trenul de amintiri și de gânduri.
O să ningă...într-o zi de joi.
Am decretat.
Gata.
Pot să
mă cuibăresc liniștită lângă trupul tău, asteptând să mă trezesc fără ceață.
(Brașov, 4 octombrie 2018)
