vineri, 30 noiembrie 2012

Adevărul gol goluț

Vârstă, sărbătoare, experiență, personalitate, nebunie, neașteptat, evidență, evoluție

M-am ferit cât am putut de comparații. Simpla idee de a mă așeza pe talerul unei balanțe mă transforma într-o grămadă de cărbune. Indiferent de ce și cine urma să se afle de partea cealaltă, lumea mea se închidea voluntar sub pleoape care nu îndrăzneau să privească adevărul. Nici măcar nu era vorba de frică. Eram convinsă că știu deja rezultatul și că nici nu mai avea sens să mă măsor. 
Când ceea ce nu poți să vezi există totuși...
Când te dezbraci de pleoape și ai curajul să privești...să te privești...

Când poți să simți că lumea din interior așteaptă să se desfacă și, 
coaptă, parfumată și zemoasă să nu-ți mai aparțină. 


Să te așezi, în zbor, 
pe talerul de care te fereai cu grijă 
și să te simți ușoară și 
senină
atunci când greutățile înclină balanța
înspre vină. 



Pe umăr se cuibăresc atât de multe gânduri, cu tot cu oamenii ce le-au născut și șoapta lor ce vrea să te prevină. Ei dorm în vreascuri și rășină, la baza gâtului, și mormăie-n surdină ceva ce pare gândul tău.

Acum e gol, un umăr gol, și știi prea bine cine te-a scuturat
 și că e bine și-n visul tău


@foto - painting by GET COLOURED

miercuri, 14 noiembrie 2012

27 cu 1600 la 27 pe 13 - Azuga



La o lună de la desfășurarea evenimentului, dorința de a dezvălui tot ce am simțit atunci nu-mi dă pace. Așa că îl pun lângă mine pe Buñuel și scriu. Transformarea este din ce în ce mai vizibilă și noutățile se succed într-un ritm apropiat respirațiilor. Îmi iubesc din ce în ce mai mult propria cursă.

Credeam că o să mă opresc la Ciucaș.. experiență bifată și retragere în plină ”glorie”..
Dar curiozitatea este o boală mai putenică decât mine. Iar în combinație cu anturajul îndrăgostit de așa ceva și cu pura plăcere de a hoinări pe poteci, devine o poțiune letală. Letală pentru acea bucată din mine care ar fi preferat să rămână închisă în casă și să întoarcă paginile..altora.
Așa că, ziua de vineri mă surprinde în preaiubita companie a Echipei (cu E mare și nu se referă la cea pregătită pentru cursa de la Azuga: una bucată Anet și una bucată Cezar) și a Voluntarilor Anului (Oana și Andrei - o nouă dovadă a faptului că insistența, răbdarea și recunoașterea fac casă bună). Ce simt? Simt că iarăși nu mai știu ce vreau. Uneori emoțiile câștigă și spun că nu iau startul de dimineață. Dar de data aceasta oscilațiile sunt mult mai mici și, cu kitul în mână, simt liniște, poftă de mâncare, de aer rece și mă bucur de compania celor din jur. La masa noastră rotundă se pune lumea la cale. Categoriile, deși neoficiale, sunt cea grea și cea mai puțin grea. Se preconizează deja Top 10ul și mai rămâne de jonglat doar la capitolul echipe. Unele sunt încă în procesul de formare la fața locului.

O cotitură neașteptată îl aduce pe Cornel în echipa noastră și încep să-mi fac griji cu privire la rezultatul meu din concurs. Acum nu prea îmi mai permit să mă opresc la prima buclă, în cazul în care o să îmi doresc asta. Joacă cu Hachi, dans, scurte povești cu persoane pe care le întâlnesc doar  în astfel de ocazii, până când timpul se trezește cu multă răbdare în dimineața cu pricina. Soare! Mă bucur de diferențele de temperatură dintre duminica de pregătire a traseului și ziua de concurs.

Alerg puțin să îmi reglez respirația și să nu rămân chiar ultima pe primii kilometrii. La start nu apuc să îmi văd echipa. Prin urmare mă comport ca și cum aș participa doar la open. Iar mă prinde numărătoarea inversă cu capul în nori. Mă gândesc că ar trebui să simt altceva. Ca atunci când alerg să prind trenul. Cu toate simțurile activate la maxim. Dar nu... Agitația este în afara mea. În picioarele celor din față care se grăbesc să intre de la bun început în plutonul fruntaș. Mă uit în spate, la pârtie, fără să realizez că urmează să o urc și eu în câteva ore. Percep totuși că lumea este mult mai motivată decât la prima mea experiență, în Ciucaș. Nu tu oameni leșinați pe prima urcare deși ar pune la încercare pe oricine se încumetă să o străbată pentru prima dată. Îmi dau seama că atitudinea mea ”vreau doar să dau din picioare, în aer curat, înconjurată de oameni care iubesc mișcarea” nu o să mă ducă departe. Dar doar asta vreau. Tot de Clara sunt legate cele mai multe amintiri din cursă și ei îi confesez faptul că am un mare chef de povești. Moment în care ea îmi spune că înseamnă că aș putea trage mai tare... Dar mie îmi este mult prea bine așa! Privesc umbrele dintre copaci. Mă joc pe undele alternante modificând viteza de alergare. Mă încurcă multele haine atârnate la brâu (greșeală pe care o să o mai repet cu siguranță) și le tot așez. Realizez că am un zâmbet mult prea mare pe chip și că plutesc în ciuda efortului pe care încep să îl resimt pe urcările prea lungi. George îmi spune iarăși bancuri și mă binedispune, de parcă ar mai fi nevoie. Încerc să îl încurajez pe Florin care trage tare, deși este evident deranjat de faptul că este în grupulețul nostru din cauza durerii de genunchi. Apropo de grupuleț, pot să număr pe degete oamenii cu care m-am tot întrecut în traseu. Eram aceiași care devenisem oarecum complici. Imaginea potecilor îmi desfată și acum simțurile. Și au gust de caise...mulțumesc!!!

Fizic, m-am simțit mult mai obosită decât în concursul precedent. Și nu mă refer neapărat la bucla 2. M-am oprit în toate punctele de revitalizare și hidratare și mi-am mulțumit pentru asta.
Apă și chipuri dragi (Timea și Cipri) la stână, ciocolată și încurajări la Cabana Susai, bucurie imensă la punctul foto cu Irina și Cornel, aripi după apa de la Cabana Gârbova, iarăși ciocolată la începutul urcării pe Sorica...fac o paranteză bucurându-mă de faptul că Luci m-a recunoscut ca fiind CPNT-istă și a spus ceva de bine clubului în cauză :P...apă cât cuprinde la capătul pârtiei și bucuria de a-i revedea pe Ana, Oana și Andrei (ma simt norocoasă că îi cunosc mai îndeaproape pe cei mai mulți voluntari! primesc siguranță și bucurie de la ei). De aici însă...cam gata dorința, gata voința, gata gândurile. Picioarele merg singure și nu mă ascultă mereu. Tedi mă așteaptă în potecă și abia atunci realizez că nu vreau să demonstrez nimănui nimic. Nu simt nevoia să mă vadă alergând în forță. Mă bucur că mă acceptă așa: obosită. Mi s-a părut lungă ultima coborâre. Poate și pentru că am cam fost singură în traseu pe bucata finală. Mi-l mai amintesc pe Iuli și apoi pe fratele lui aproape de finish. Iar o durere în partea stângă dar de data aceasta o las să își facă de cap și eu păstrez un ritm lent. Nu mă mai interesează poziția. Mă bucur chiar când mă depășește Clara. Mă îmbrățișează Cezar și mă bucură bucuria lui din perspectiva echipei. Am terminat 27 de km. Eu! M-am abandonat nenumăratelor situații ciudate din viața mea și le trăiesc detașată. Dar în experiența aceasta sunt 100% eu. Cu fiecare pas sau oprire, deciziile mi-au aparținut în totalitate. Încă strig în mine, I’m on top of the w…Sorica!  Și aș vrea atât de mult să fac asta în fiecare situație din viață!

Și da! Am îndeplinit și provocarea propusă de Bălan. 13! Cu noroc ca întotdeauna!!!

luni, 12 noiembrie 2012

Dreptul la fericire


Ridici capacul și te minunezi. Nu recunoști nimic și totul te fascinează ca și cum nu ți-ar aparține. De ce ți-ar aparține? Nu se regăsește deloc în imaginea din oglindă. Tu zâmbești senin, părul îți flutură în vânt și crezi că este al tău tot ceea ce ți se reflectă în ochi.
Imensul nepătruns și urmele topite.
Bătăliile câștigate și răbdarea supusă din cuvintele celorlalți.
Ești și poți totul.
Crezi... TU crezi asta...

Inspir și, golită de ceilalți, simt cum mă dilat. Conturul s-a mulat pe forma gândurilor și a senzațiilor și s-a transformat într-un labirint. Îmi împletesc degetele în liniile negre de lângă umărul stâng și le țes împreună. Se naște dorința, înfrigurată, de a înțelege buzele atârnate de ultimul tău cuvânt. Și îl repetă la nesfârșit într-un dans fără pudoare. Același cuvânt victorios, obsesiv, imobil și impenetrabil, hrănit de imaginația fiecărui trup animat.
L-ai lăsat în palma lor, să se sfâșie pentru el! Poteci de lavă, întrepătrunse, se suprapun în straturi mult prea groase, îmbracă Pământul și îl sugrumă. Războiul rece?! Fierbinte, actual, personal, universal, peren...
Nici drept, nici fericire nu mai au un înțeles.
Un simplu decodor al unui dublu cod binar: sunt-tot-nimic-nu sunt, nu sunt-nimic-tot-sunt, nimic-sunt-tot-nu sunt, tot-nu sunt-sunt-nimic...


Alerg în jurul propriului corp să-mi prind coada ultimelor șoapte. S-au adunat în jurul mijlocului și le simt grămadă și fierbinți. Mă ridică de la sol și apoi se refugiază în părul de la ceafă.

Lumea are alte coordonate și o altă textură. În spațiul dintre valuri mă inundă toate trăirile atât de strâns încât nu le deosebesc una de cealaltă...până la noul val.
Cu noul trup: simt-tot-nimic-nu sunt; nu sunt-nimic-tot-simt, nimic-simt-tot-nu sunt, tot-nu sunt-simt-nimic...


Drept-stâng, drept-strâmb, drept-strâng...strâng fericirea de pe buzele tuturor și o eliberez în univers să se întoarcă ÎN noi și prea puțin în lumea din oglindă.

Nu sunt fericită.                
Simt fericire.