miercuri, 26 ianuarie 2022

Ritm și viață


Arnalds Ólafur a intrat în viața mea prin anul 2011, când am dat pe internet de 

clipul Ljósið.

Puteam să mă uit clipe în șir la dansul culorilor, să-mi imaginez trăirile fluide pe care le inspiră, să mă simt eu însămi ușoară, maleabilă, infinită. Ceva din combinația aceea de sunete și mișcări mă făcea să mă teleportez. Nu într-un alt loc însă. Ci într-un alt fel de eu. Într-o existență detașată de formele și regulile știute. Dar mult mai personală, mai autentică.



O definiție a vieții

Îmi dau seama că nu m-am întrebat niciodată ce l-a inspirat pe autor, sau cine a făcut partea vizuală. Pentru mine mergeau atât de firesc mână în mână, încât nu mi le-aș fi putut imagina separate sau motivate cumva extrinsec. Chiar și acum, dacă mi-ar cere cineva o definiție a vieții, cred că aceasta mi s-ar părea cea mai apropiată de propria percepție. 

Ieri, la 11 ani distanță, urmăream un concert susținut la Sydney Opera House. Spre finalul spectacolului, Arnalds Ólafur povestește despre melodia cu pricina. Împărtășește faptul că a compus-o pentru o reclamă la căzi de baie, în schimbul unui contract foarte avantajos din punct de vedere financiar. Chiar dacă nu era tocmai dornic să aibă astfel de colaborări. Solicitantului nu-i place însă melodia și renunță la contract. 

În schimb rămâne ce-a fost creat și hrănește neașteptat de mult.

În comentariile pe care ascultătorii le-au lăsat de-a lungul timpului apar conexiuni, iubire, anxietate, moarte, recunoștință, atemporalitate, pace, tratament, îmbrățișare, șoaptă, suflet... 

Și nu-i tocmai asta viața?


(Brașov, 26 ianuarie 2022)

vineri, 26 martie 2021

Dacă astăzi este ultima zi, #6

Dacă astăzi este ultima zi, este despre triburi.

Sursă foto: http://www.totemtribe.com/


Tu ai degetul verde?

Lampa probată de mine nu merge. Electric vorbind. Și se potrivea atât de fain pe colțul drept de lângă ușă! Context: în așteptarea temperaturilor ridicate visam să luminăm mai bine răsadurile găzduite pe birou. Dar pentru că nu renunț la vis, îl bâzâi pe Cezar să găsim soluții noi. MaCenna din el (vezi #ultimazi4) lasă laptopul deoparte și se afundă în bricolat. Ador entuziasmul lui! Ador și soluțiile atipice dar funcționale.



Se întreabă cât de ”safe” e rezultatul final și îmi apasă pe butonul fricii. Privesc noua lumină insistent și atent. Pământul îmi pare înșelător de uscat. Ating, trag, învârt, apăs. Într-un final decid să adaug apă.

În istoricul personal, plantele din apartament au cam murit. Unii spun că de la prea multă atenție. Adică apă. Dar nu știu ce altceva să le ofer. Și încă nu am învățat să nu le ofer nimic. Mi-ar plăcea să fac parte din tribul celor cu ”deget verde”. Să reușesc să îngrijesc plante, să le cunosc, să le aduc mai aproape de mine. Așa că privesc și îndrăznesc pe ici pe colo.

Șnurul meu 2D devine 3D.

Cât meșterește Cezar, eu nu ajut. Nu că n-aș vrea. Dar dacă astăzi este ultima zi, aleg să petrec timpul învârtind de croșetă. Asta caută corpul meu. Și în ultima zi el are ultimul cuvânt.

Șiragul colorat prinde o nouă formă. Mi se pare magie. Cum poți să transformi un lucru, fără alte ingrediente, în ceva cu o aparență și o funcționalitate nouă? Accept. Intervin eu și îl modelez. Dar nu pun nimic extern în el. Ca și cum aș rezolva un puzzle în mai multe feluri. Șnurul meu 2D devine 3D. Și eu găsesc bucurie însoțindu-l. În devenire. Mă imaginez în grupul celor care dau viață cu mâinile. Pentru mine, neoficial, sunt în tribul handmade-rilor.


Psihotrib.

La ora 19 sar șotronul într-o nouă căsuță. E timpul pentru ”psiho date”. Povestim despre meditație, pulsiuni și vulnerabilități. Mă bucur că suntem aproape, că ne acceptăm pasiuni. Că ne încăpățânăm să construim în direcții de suflet. Că putem să punem pe masă trecut și prezent. Că visăm împreună la viitorul psihoterapeutic.

Mulțumită lui Alice teoria devine muzică. Ador puterea ei! În paralel, vânez sclipirile de entuziasm din ochii lui Vlad. ”Sunt oricum pe drumul dorit”, spune asumat, în ciuda unor deturnări de plan. Dau din cap și în emoția momentului mi se pare cel mai înțelept gând de pe pământ. Simt că alături de ei reușesc să bifez nevoia de apartenență. Cel mai concret.



Ce alte nevoi îndeplinește un trib, mă întreb?

Ce nevoi îți îndeplinește propriul trib, te întreb?

 

(Brașov, 26 martie 2021)

miercuri, 24 martie 2021

Dacă astăzi este ultima zi, #5

 

Dacă astăzi este ultima zi, curge plină. Conversații, întâlniri și iar convorbiri.

 

Sursă foto: www.peoplemattersglobal.com

Am adunat trei cu una, apoi cu trei și iar cu una. Ore. De întâlniri și povești în viu grai. Un full-time de interacțiuni. Deja neobișnuit după aproape un an.

”Ne vedem la ora 11?”, mă întreabă o prietenă dragă. ”De acord”, dau din cap butonând. Este pasul firesc pe care îl așteaptă corpul în șirul de sărbători necesare. Căciulă, rucsac, mânuși roz. Și pornesc către parc. În umbră mă adun zgribulită. La soare îmi desfac umerii de lângă obraji. Pas cu pas mă obișnuiesc cu căldura subtilă. Ochii stau totuși adunați. Se împrietenesc greu cu noua lumină.

23 martie și trotoarul încă e alb. Calc hotărât. Aș vrea să se vindece vânătăile înainte să cad. Iar.

Parcul se strânge.

Observ avertizarea că verdeața de lângă parc e proprietate privată. Dar fix acele poteci mă atrag și mai mult. Îmi amintesc de ceva amenajări noi. Nu mi se strânge stomacul pentru că am uitat în ce constă transformarea. Parcul se strânge totuși an de an.

Fiecare în parte, împarte în uzina lui.

Chiar dacă în filmul copilăriei nu vizualizez detalii, corpul meu știe locul de când aveam numai doi ani.  În drumul lor către muncă, părinții mă lăsau acolo la grădiniță. Eu în Tractorul și ei în Rulmentul. Zâmbesc. Fiecare în uzina lui. 

Din povești, în fișa postului meu îmi scrisesem singură sarcina de a împărți creioanele colorate. În paralel, tata împărțea timp, normator. Iar mama împărțea cifre, contabil. Deci fiecare cu împărțirile lui. Dar la finalul zilei de muncă ne adunam iarăși. Oare așa am ajuns să îl idealizez pe împreună? 

Acum, aleea pietonală leagă cele două foste uzine. Și le aduce parcă mai aproape. Într-un prezent în care ele, uzinele, nu mai sunt. 

Sursă foto: http://www.planwerkcluj.org/

Străbatem aleea dus-întors amândouă, într-un șir de cuvinte, pauze și zor. Îmi face bine. Mă observ molatică, parcă neutră. Mă plac. E lucru mare.

Tei.

Acasă, mă întreb iar: dacă astăzi este ultima zi? Înseamnă că este momentul potrivit să pun deja cadoul în acțiune. Duș cu tei și cu picioare fierbinți. Mă ascund sub plapumă și mă afund în conversații la telefon. Aproape că zboară o nouă oră. 

Brusc, mă surprind cu zâmbetul până la urechi. Apare Cezar neașteptat de devreme acasă și mâncăm împreună. Parcă aș vrea să nu ne săturăm niciodată...

Apoi seara e plină de programări, vizite și noutăți. Mă împac și cu varianta mea mai activă. Mai ales dacă astăzi este ultima zi. 

 

(Brașov, 23 martie 2021)

marți, 23 martie 2021

Dacă astăzi este ultima zi, #4

Dacă astăzi este ultima zi, este despre modele. Noi.


E mijloc copt de martie și ninge.

Fulgi mari, prinși într-o horă aglomerată. Strânși de blocuri. Și înfoiați de lumina străzii.

Probabil era deja prânz când i-am sunat pe părinți. ”Bună dimineața”, mă aud jucăușă. ”Ehe...dimineața la ora unu?”, întreabă tata. ”Păăăi...știu că luați micul dejun ceva mai târziu”, răspund eu bătând în retragere. ”Da, așa e. Dar când terminăm de mâncat este deja zi”, mă dumirește el hotărât. Mi-l imaginez zâmbind. Și zâmbesc și eu.

Dacă asta înseamnă să te bucuri de lucruri mărunte, atunci mă bucur că îi aud povestind.

Ardeau mereu focuri.

Îi spun mamei despre tristețea recentă. Îi spun că din când în când îmi pun tot felul de întrebări. Sau că sunt în recuperare după sperieturi. Nu minimizez emoția. Nu o laud. Nu o ascund. Ea este. Atât.

Și mă bucur când ies de sub zăpadă.

În recunoașterea mea găsește și mama spațiul să deschidă ușor lumea ei interioară. Pomenește lacrimi recente. Și conștientizări. Aș vrea să o țin de mână și să-i fac loc să simtă. Am senzația că n-a prea fost timp de emoțiile ei în viața noastră comună. Ardeau mereu focuri de stins și alerga cu găleți imaginare, gâfâind. Găleți pline cu dragoste de altfel. 

Poate de la ea am modelat pofta să ating.

Mă întorc la întrebare.

Dacă astăzi este ultima zi? Aaaa! Poate fi un moment bun să dau jos de pe perete lampa pe care nu o aprind. (Ea e chiar faină și știu cât a muncit-o George, cu drag. Aș vrea să mă înconjor și eu de lucruri muncite de mine. Hmm..delicat și traiul în chirie.) MaCenna mi-a făcut o poftă nebună să meșteresc la rândul meu. Încep ușor, cu o șurubelniță electrică. O mulțime de pași conștientizați cu tot felul de întrebări! Ce cap se potrivește? În ce direcție trebuie să învârt? Pe care buton? Lampa e conectată în vreun fel la curent? Cum scot geamul? Cum țin și apăs totuși atunci când rămâne într-un singur șurub? 

Satisfacția se înfiripă și o simt în corp. Surprind un tremurat, un zâmbet, mă mișc ușor, încet și atent. U rock, MaCenna! Și mă bucur că mi-am oferit timp să te privesc. Un model pe care vreau să îl păstrez aproape.

 


Privesc lung gaura rămasă în perete. Aproape cât o coală A4 și adâncă vreo 2 centimetri. Acum nu are niciun sens. Și totuși văd în ea o paletă largă de noi opțiuni. Îi dau gândului verde la găsit idei. Și nu-l grăbesc să decidă acum. Chiar dacă astăzi este ultima zi.

Învăț să îndrăznesc să creez.

Mai târziu mă așez la birou și testez un model nou. Sunt înconjurată de ațe, mărgele, clești, ace, fetru, bobine, cutii, creioane. Mă simt într-un rai la care visam când eram copil. Întâi mă joc cu desene pe caiet. Învăț să îndrăznesc să creez. E totul timid și incert deocamdată. Întind 6 rânduri de bumbac alb, răstorn 4 nuanțe de mărgele, pun fir în ac și încep să colorez spații. Curge atât de ușor. Privesc fascinată șirul care prinde viață. Testez culori noi, amintindu-mi despre contrast.





Continui să lucrez la lumina frontalei, ca să pot să privesc fulgii pe furiș. N-am tras jaluzelele încă. Așa mă simt afară și înăuntru în același timp. Mă (re)modelez singură. 

 

(Brașov, 22 martie 2021)

luni, 22 martie 2021

Dacă astăzi este ultima zi, #3

 

Dacă astăzi este ultima zi, poate fi o zi supercalifragilisticexpialidocious. 

Acel cuvânt pe care îl spui... atunci când rămâi fără cuvinte.

 

Sursă foto: https://quotesgram.com/

Până astăzi am tot vizualizat acest cuvânt ca expresie a perfecțiunii. Podiumul după un maraton la care ai visat luni bune, momentul în care te cere în căsătorie și ai spus deja ”da”, vânzarea start-up-ului la un preț mai mare decât sperasei, însănătoșirea surprinzătoare după o boală grea. Și tot așa. Momente de top, oricum le definești tu pentru tine.

Însă noul supercalifragilisticexpialidocious începe să aibă gustul pauzei dintre respirații. O punte între da și nu. Locul în care mă simt suspendată în timp. Aici, mișcările sunt aproape nevăzute și pare că nu se mai întâmplă nimic. Spun dar parcă nu spun. Fac dar parcă nu fac. Sunt dar parcă nu sunt.

Un buchet mai puțin parfumat.

Simt tristețe acută, dacă există așa ceva, atunci când se adună prea multe în tolbă. Frica pentru starea de sănătate a celor dragi, sperietura unui accident personal, întrebări despre viitor, comunicare ineficientă și dureroasă, golul lăsat de activități neîmplinite sau de oameni plecați. Toate se transformă în tristețe la un anumit punct. Și mă regăsesc cu un fel de buchet mai puțin parfumat. Sau poate chiar înecăcios. Și cu spini. Un buchet adunat fir cu fir și sunt tocmai vaza în care s-au aglomerat firele la uscat. Toate. Deodată.

Ai trăit vreodată acest buchet? În tine cum se simte?

dacă aceasta ar fi pagina ta albă, ce ai pune pe ea?


Hai să ne jucăm!

Ei bine, buchetul acesta nu e de azi. Dar astăzi e una din zilele în care încep să prind forțe. Ba chiar sărbătoresc mici victorii de altfel firești. Fac un duș lung, mă accept în oglindă, simt aerul rece din oraș. Apoi sună telefonul și aleg să răspund. ”Nu mai rezist să stau în casă și să muncesc toată săptămâna!”, spune vocea. ”Vreau o schimbare. În weekend măcar. Hai să ne jucăm!”, continuă repezit. Oh, numa de-aș avea forțe pentru așa ceva, îmi spun mie. Așa că fac ce pot. Tac. Mă rog. Nu tac. Îi spun că închid telefonul. Închid. Și apoi tac.

Chiar asta vreau?

Observ însă că am forță de cuvinte scrise. Dau mai departe câteva gânduri și exprim nevoi. 

Sau speranțe.

Mintea începe să mă pună iar în bagaje. Să îmi caute job. Să mă trimită la întâlniri. Să mă mute în noi orașe. Astfel, în 5 minute sunt cu totul în papuci noi. O nouă viață. Imaginară. Pun degetul pe această nouă persoană și e rece. Casantă. O posibilă proaspătă vază cu uscături. Stai! Stai așa! Chiar asta vreau? Am energie pentru repetitivul zero? Pot să mă pun iar la start? Cu fiecare inspirație și întrebare începe să își facă loc în minte și realitatea de acum. Cea în care eu n-am ieșit să mă joc, d-apăi să-mi reciclez viața.

Rețetă de medicamente.

Mă simt neputincioasă. Îmi asum. N-am învățat cum să comunicăm cu neputința. Îi spun să își imagineze că sunt bolnavă fizic. Poate ideea de căldură, supă, mângâieri și filme e mai ușor de digerat de cel care se simte respins. N-am răcit, dar m-am răcit. Sunt tot eu. Și în loc de pastile am de luat o rețetă cu răbdare, atenție și iubire. Așa că mi-am spus timp de cel puțin un minut ”te iubesc”. Eu mie. Și s-a simțit al naibi de bine.

Apoi m-am așezat mai bine în mine copil. Și m-am uitat la Mary Poppins, filmul din 1964. Adaug muzicalurile pe rețetă. Și cuvântul magic. Să fim.



 

(Brașov, 21 martie 2021)

duminică, 21 martie 2021

Dacă astăzi este ultima zi, #2

Dacă astăzi este ultima zi, aleg deconectarea.


Sursă foto: https://www.redbubble.com/

Puțin context.

Primul telefon mobil mi l-am cumpărat în anul 2004, spre finalul primului an de facultate. Știam că vreau opțiunea cartelă, nu abonament și mai știam că vreau ofertele cele mai bune pentru trimis mesaje. Îmi spuneam mie că pot să comunic mai ușor în scris. Era și vremea în care erai taxat la minut, iar bip-urile aveau sensul lor.

Apoi, mulți ani am refuzat să îl ”actualizez” cu un telefon mai performant, care să îndeplinească noi sarcini pe lângă mesaje și apelurile standard.

Prima schimbare.

Dacă îmi amintesc bine, prima dată l-am schimbat cu un telefon care se deschidea cu o clapă, prin ridicare, cu un scârțâit ușor. Îl primisem de la o prietenă, din sertarul lor de telefoane înlocuite.

Primul telefon se desfăcuse în bucăți, lovit de perete de tipul cu care locuiam pe atunci. Nu, nu era violent fizic și cu mine. Mi l-a luat din mână în timp ce răspundeam la 112, înlemnită în fața bălții de sânge de lângă pat. Apucasem să spun că sunt cu cineva care și-a tăiat venele și nu știu dacă mai e în viață. Dar fantoma lui s-a ridicat într-un cot și a zdrobit conversația mea telefonică de perete. Neașteptat, am răsuflat ușurată. Pe moment.

Aproape că m-am învinovățit singură că a murit. Dar cum nu murise, am schimbat casa și am schimbat și primul telefon.

Dragoste la prima vedere.

Mai târziu, m-a convins alt tip să îmi cumpăr un telefon nou, cu aplicații și touchscreen. A fost dragoste la prima vedere în magazin. Îl simțeam ușor și mi se potrivea la fix în palmă. O suprafață netedă, curată, alunecoasă. Mi-a plăcut dintotdeauna să ating. În plus, visam să iau interviuri cu el, ca un reportofon. N-am luat interviuri. Dar treptat, m-am obișnuit să citesc mailurile de pe el și am făcut cunoștință cu aplicații care se hrăneau cu timpul meu.

Cred că telefonul nu este o obligație.

M-am străduit de-a lungul timpului să îmi amintesc faptul că un apel telefonic este intenția celuilalt de a comunica cu noi, nu obligația noastră de a răspunde. Simți agitație dacă te gândești așa? Poate e o agitație bună... 

Mie, un telefon îmi rupe ritmul. Simt că se infiltrează neinenționat dar nefericit în timpul conversațiilor intime și importante. Și atunci forțez eu nota. Fac imposibil un răspuns. Pentru că dacă e telefonul închis, nu există nici apel. Nu este brusc totul mai liniștit și mai bun. 

Dar în această deconectare, de telefon, reușesc să sădesc noi conexiuni. Cel puțin cu mine însămi.


Mă adorm și mă trezesc împreună: Joking Together · Michele Nobler.

(Brașov, 20 martie 2021)