miercuri, 15 martie 2017

Improv Yourself - pălărie nouă




De obicei, sâmbăta la ora 11 și puțin, obișnuiam să șterg praful. De pe oglinda din cameră. De pe raftul cu jucării ale copiilor pe care încă nu îi am. De pe întâmplările din timpul săptămânii pe care le așezasem deja frumos în amintiri, poate chiar fără să le sortez bine în prealabil.

Pentru cei care încă nu s-au legat cu centura de siguranță pe scaunele din spate ale mașinii, să știți că se amendează. Glumesc. Nu despre amendă. Ci despre programul meu de șters praf.

Oricum, ideea este că de multe ori preferam să-mi număr degetele în casă, decât să mă expun unor conversații cu cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, unor plimbări în natură, unor noi experiențe ”educative”. Asta pentru că mi se părea că deja mă extind în prea multe direcții și corpul meu nu mă mai poate conține. Încă.

Pe atunci nu știam că nu e vorba de mai mult și nici măcar de nou.

Am aflat însă că e cam aceeași Mărie. Cu aceeași pălărie. Doar că așezată în cot, ținută între degetele de la picioare, rumegată, găurită de gloanțe imaginare, purtată pe brațe în zarvă de concert, amanetată la colț de stradă, răscoaptă și ovaționată frenetic.

Te-am pierdut, nu? Ee..cam așa e ... ACOLO. 
Ai impresia că te pierzi. Și, iartă-mă că îți spun atât de direct, impresia ta e corectă.

Dar ca să îți faci totuși o idee mai clară:
Eu sunt Măr.
Tu ești Ie.
Și din public cineva ne dă, în speranța că o putem duce, o ”pălărie”.
Eu, Măr, mă prefac necoaptă și îmi propun să te invit la ... un film, de exemplu. Ca să fim îndeajuns de apropiați când ne punem aceeași pălărie.
Tu, Ie, te gândisei deja că te arunci de pe faleză în marea transparentă și caldă. Pusesei pasul pe marginea de stâncă și buzele ți se răsuciseră într-o expresie de nerăbdare și avânt extatic. Briza îți modela abdomenul. Așteptai doar momentul în care terminam eu de vorbit, ca să te desprinzi de pământ în zborul tău.
Așa că spun. Mă rog, Măr spune, timid, salivând: Ce bine-mi pare că ne-am gândit amândoi, în același timp, să ne așezăm pe rândul patru, undeva la mijloc, cu această găleată uriașă de popcorn cu aromă de fragi. Deschide gurița: una mie, una ...

Tu, Ie, ai la dispoziție doar câteva milisecunde să înghiți toată apa sărată în care nici nu ai apucat să sari, să-ți pui și fotele că de, ai aflat că suntem la cinematograf și să ți se facă o foame teribilă. Așa că răspunzi: DA, ce fericire! Suntem mereu pe aceeași frecvență. Noroc că mi-am adus și eu perfuzia. Mă ajuți te rog să o agăț?

Măr, se coace instant și capătă culori purpurii. Insesizabil dacă de la furie, fluturi în stomac, aromă de fragi... Ridică brusc piciorul drept, mai sus de nivelul creierului bombardat cu adrenalină. În trecere își șterge lacrima cu cracul pantalonului. Delicat și ferm potrivește perfuzia în talpa care privește tavanul, lăsând să curgă firul între ei amândoi, pregătit de luptă. Răspunde sărutând obrăjorul lui Ie: Poftă mare, iepuraș drag. Ce păcat că mi-am uitat cârligul de la mâna stângă. Ar fi atârnat mult mai bine supica ta.

Tresar amândoi când din sală cineva strigă: SCHIMBĂ!

Și aici mă opresc și eu deocamdată cu explicațiile. O să te las să fierbi în sos propriu că ți-ai pierdut timpul citind până aici, fără să înțelegi provocarea.

Asta pentru că trebuie să știi că provocările se trăiesc, nu se citesc. Abia atunci o să vezi că sosul propriu poate să aibă nenumărate arome nebănuite. Și că degetele pe care mi le număram eu sâmbăta, înainte de a descoperi IMPROV (cursul Improv Yourself), erau mult prea puține pentru a cuantifica trăirile de acum.

Dar na, Alecs (Alecs Vereș) a decis să-mi lase totuși timp sâmbăta să șterg praful. 
Spune că e important. 
O să-l cred pe cuvânt.

Așa că ne vedem joi seara. 
Tu ce faci joi seara de la ora 19? 
Ai chef să deschizi și tu Poarta Schei. 
Noi o să fim la numărul 1.

joi, 1 decembrie 2016

Lună nouă

Desfac. 
Mă afund în parfum acrișor. 
Pare dulce... 
Ca amintirile altor vieți trăite recent sau departe.
Ascunse, în absurdul uitărilor mele, se preling uneori printre gânduri.
Le recunosc căldura, 
chiar dacă înțeapă amăgitor, încercând să răstoarne puterea prezentului.
Făcându-mă să mă agăț de trecut.

Poate nu contează prea mult succesiunea trăirilor...

Mă trezesc cu zâmbet, mă adorm fără scut. 
Mă predau valurilor, chiar de-mi vine să fug
Uneori
Planul e gata. 
Iubirea e fruct ce se coace pe-o parte. 
Acut
Mă cuprinde speranța.
Mai aproape de mine e lut.
Îl frământ să-mi dau vieții suflare și timpul să-nfrupt.

(Brașov, 1 decembrie 2016)





vineri, 20 mai 2016

Te ... Aștept

Am privirea pironită într-un tablou mental cu bucle blonde și ochișori albaștri care îmi spun ”Te aștept”. 
De fiecare dată când mă pierd în detalii, reîncep să pictez acel colț de sală, mâinile la spate, sfioase, sprijinite de perete, zâmbetul și rugămintea. ”TE aștept”.

Pe mine! Mă așteaptă pe MINE. Tocmai atunci când nici măcar eu nu mă mai aștept... Când semințele nu au dat rod și vântul mă poartă aiurea. Când clipele mă trăiesc și nu mă regăsesc în nimic. Când nu fac decât să întorc o nouă filă și să scriu cu aceeași cerneală, turtit și confuz, ”De data aceasta lumea e vie”.

Am auzul sechestrat în acele cuvinte de parcă mi le-aș spune eu, mie. De parcă vocea buclelor ar fi tot a mea.
”Te aștept”. Și mă afund în teleportare. Călare pe timp, mă grăbesc spre pervazul în care-mi făceam culcuș și strigam către zare. Atunci așteptam și eu. Așteptam mult, înfundat și cu lacrimi. Și mă mulțumeam cu un zâmbet tăcut, printre alte picioare cu planuri, zăduf și abrupt.


Oare eu le spuneam că-i aștept? 

(Brașov, 14 mai 2016)

vineri, 19 februarie 2016

Am uitat

Șșșș...
Mă scutur
Păcat

Întind mâna
Prind un deget și înghit trupu-necat.
Cu o Sete..
Dispare prin mine, și timpul spurcat
Se clatină-n fum de tămâie
Și
Tac

Mă adun.
Sufocată de vorbe, de prag

Mult prea lesne se-ntind pașii tăi
Nu mă-mpac.

Nu alung, înapoi ca să vină, nu-mi plac!
Auzi tu, o Lume divină..
Înfundat, mă prefac că ne ținem de mână
Prin mână

Ești un trup sugrumat
Cu două ființe deodat
Cioc! Cioc!
Ce păcat că se neagă într-una
Și cresc cam ciudat

Patru ochi de purtat e-o corvoadă cam mare
Chiar de gura-i pătrat
Și o nară e luuungă cât să-ncapă în ea un palat

În genunchiul de-al doilea, stă frumos, tupilat
Cerul
Și-l hrănesc ne-ncetat cu
ciureci
Să se simtă.. roșcat.

Și ce dacă pe buze a rămas un surâs decupat dintr-o noapte închisă?
Ce dacă
Nimic

Am uitat.


(19 februarie 2016)

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Peripeții cu zbor

Început de Austria..

O zi matinală, cu trezire la 5 și ceva..loc în microbuz către București rezervat pentru ora 6..bagaje gata..inima în gât..mergem la autogară.

Microbuzul întârzie mai bine de jumătate de oră pentru că, se pare, le-au fost ”sparte” de hoți multe din mașinile firmei de transport. Bun și așa rău. Traseul pe internet arăta că oprește pe DN, chiar în apropiere de Otopeni, deci putea să și întârzie puțintel.

Somn în poziții întortocheate pe scăunelul din microbuz și nici nu realizez când sunt deja la aeroport. Pentru 10 lei în plus, șoferul, mărinimos, se oferă să ne ducă încă 500m :), să nu ne chinuim cu bagajul în spate la traversarea drumului. Bun și așa rău.

Printre primii la check in. Lumea caută voluntari. Voluntari? Cuvântul rezonează cu prea multe experiențe trecute și mă ofer. Mi se spune că au vândut multe locuri pentru zborul de la ora 11 și caută persoane să plece cu următorul în caz că nu e loc. Dam..hmm..să zicem că nu-i mare bai două ore în plus. Mi se recomandă să merg printre ultimii la poartă astfel încât să rămân dacă e cazul în zborul următor. Ziș și făcut. Am timp berechet. Ies din aeroport în căutare de aer și soare. Privesc, respir și scriu. Trece atât de încet timpul...și pentru că se apropie totuși ora indicată de tipa de la check in, merg către verificare. Tipul de acolo nu știe nimic de ”voluntariat” și-mi spune că e treaba companiei. Bine atunci, să mergem către ea. Abia după verificarea pașapoartelor îmi amintesc că mai e o întreagă lume în aeroport. Duty free într-o galerie imensă, interminabilă. Caut poarta de pe biletul meu până îmi sare în ochi ecranul cu zborurile. Viena pe prima poziție și ”last call”. Ups. Nu sună tare bine. Încep să alerg și mă oprește un domn cu întrebarea: Viena?

Eu: da. În ce direcție?

El: Aici, tocmai pe dumneavoastră vă așteptam. Unde ați fost până acum?

Eu: păi știți, mi s-a spus să aștept, etc., etc.

Domnișoara de la poartă: aproape că ați pierdut zborul. Se așteaptă aici, la poartă, nu la verificările prealabile.

Continui să alerg și întâlnind priviri reprobatoare, îmi cer scuze tuturor..

În sfârșit în avion. Locul? Nici nu mă uitasem pe bilet. Mă ajută una dintre stuardese. Și așa începe ”the walk of shame” numărul 2, cu toate privirile „centurate” în timp ce eu caut locul pierdut...mă rog...aproape pierdut...singurul gol în întreg avionul. Mă așez în grabă și îndeplinesc toate formalitățile în timp ce se anunță plecarea și căpitanul își cere scuze (în numele meu cumva...)

Când încep să respir normal văd o pădure de capete cu păr de toate felurile și culorile. Domnișoara de lângă mine tocmai a ajuns la pagina 610 din ”Inferno” al lui Dan Brown în format buzunar. Pe partea cealaltă, îmi atrage atenția botina cu toc a unui picior fără stăpână. Puțin mai în față, o cupolă transparentă și luminoasă (gen Milano sau Napoli) îmi zâmbește de pe pagina unei reviste. Domnul din față își apleacă scaunul să adoarmă și eu... îmi masez tâmplele..obrajii îmi ard..mă oftic iar că nu mi-am luat și eu o carte cu mine și-mi amintesc de Anais Nin pe rafturile aeroportului..
Parcul Național Hohe Tauern, Austria


O oră și jumătate trece în zbor și Viena ne salută. Ceață și cer acoperit. O plapumă enormă deasupra întregului oraș și una din doamne spune că sunt nimbuși...or fi...eu nu mi-am făcut încă timp și curaj să învăț meteo pentru concursurile din Federație :)

(11 Noiembrie 2014)



miercuri, 8 aprilie 2015

Aproape de libertate

Fiece moment te poartă mai aproape de libertate.
Aripi pe care le-ai purtat cu tine chiar și atunci când nu zburai.
Zâmbete pe care le creșteai în suflet în momente de cumpănă.
Putere pe care o stăpâneai în cele mai adânci sau calme tăceri.

Marea mă privește goală și în transparența valurilor îmi recunosc trupul.
Abia știu să plutesc. Dar am din ce în ce mai multă încredere că mă pot descurca la nevoie.

Printre reguli se strecoară senzații reale și doar așa aflu care sunt lucrurile și locurile pe care vreau să le repet, cele pe care vreau să le evit, cele pe care vreau să le cultiv, cele pe care vreau să le protejez.

Dansăm?

Mă cuibăresc la pieptul tău într-un prezent pe care îl percep atemporal. Nu privesc ceasul, nu localizez în timp plecarea celorlalți, nu îmi zboară gândul către mâine, nu simt nevoia să întreb nimic.
Ca un vis pe care îl accept rupt de context și de țesătura întâmplărilor zilnice.
O meditație activă în care te trăiesc.

(Brașov, septembrie 2013)