joi, 1 decembrie 2016

Lună nouă

Desfac. 
Mă afund în parfum acrișor. 
Pare dulce... 
Ca amintirile altor vieți trăite recent sau departe.
Ascunse, în absurdul uitărilor mele, se preling uneori printre gânduri.
Le recunosc căldura, 
chiar dacă înțeapă amăgitor, încercând să răstoarne puterea prezentului.
Făcându-mă să mă agăț de trecut.

Poate nu contează prea mult succesiunea trăirilor...

Mă trezesc cu zâmbet, mă adorm fără scut. 
Mă predau valurilor, chiar de-mi vine să fug
Uneori
Planul e gata. 
Iubirea e fruct ce se coace pe-o parte. 
Acut
Mă cuprinde speranța.
Mai aproape de mine e lut.
Îl frământ să-mi dau vieții suflare și timpul să-nfrupt.

(Brașov, 1 decembrie 2016)





vineri, 20 mai 2016

Te ... Aștept

Am privirea pironită într-un tablou mental cu bucle blonde și ochișori albaștri care îmi spun ”Te aștept”. 
De fiecare dată când mă pierd în detalii, reîncep să pictez acel colț de sală, mâinile la spate, sfioase, sprijinite de perete, zâmbetul și rugămintea. ”TE aștept”.

Pe mine! Mă așteaptă pe MINE. Tocmai atunci când nici măcar eu nu mă mai aștept... Când semințele nu au dat rod și vântul mă poartă aiurea. Când clipele mă trăiesc și nu mă regăsesc în nimic. Când nu fac decât să întorc o nouă filă și să scriu cu aceeași cerneală, turtit și confuz, ”De data aceasta lumea e vie”.

Am auzul sechestrat în acele cuvinte de parcă mi le-aș spune eu, mie. De parcă vocea buclelor ar fi tot a mea.
”Te aștept”. Și mă afund în teleportare. Călare pe timp, mă grăbesc spre pervazul în care-mi făceam culcuș și strigam către zare. Atunci așteptam și eu. Așteptam mult, înfundat și cu lacrimi. Și mă mulțumeam cu un zâmbet tăcut, printre alte picioare cu planuri, zăduf și abrupt.


Oare eu le spuneam că-i aștept? 

(Brașov, 14 mai 2016)

vineri, 19 februarie 2016

Am uitat

Șșșș...
Mă scutur
Păcat

Întind mâna
Prind un deget și înghit trupu-necat.
Cu o Sete..
Dispare prin mine, și timpul spurcat
Se clatină-n fum de tămâie
Și
Tac

Mă adun.
Sufocată de vorbe, de prag

Mult prea lesne se-ntind pașii tăi
Nu mă-mpac.

Nu alung, înapoi ca să vină, nu-mi plac!
Auzi tu, o Lume divină..
Înfundat, mă prefac că ne ținem de mână
Prin mână

Ești un trup sugrumat
Cu două ființe deodat
Cioc! Cioc!
Ce păcat că se neagă într-una
Și cresc cam ciudat

Patru ochi de purtat e-o corvoadă cam mare
Chiar de gura-i pătrat
Și o nară e luuungă cât să-ncapă în ea un palat

În genunchiul de-al doilea, stă frumos, tupilat
Cerul
Și-l hrănesc ne-ncetat cu
ciureci
Să se simtă.. roșcat.

Și ce dacă pe buze a rămas un surâs decupat dintr-o noapte închisă?
Ce dacă
Nimic

Am uitat.


(19 februarie 2016)