Dacă astăzi este ultima zi, #3

 

Dacă astăzi este ultima zi, poate fi o zi supercalifragilisticexpialidocious. 

Acel cuvânt pe care îl spui... atunci când rămâi fără cuvinte.

 

Sursă foto: https://quotesgram.com/

Până astăzi am tot vizualizat acest cuvânt ca expresie a perfecțiunii. Podiumul după un maraton la care ai visat luni bune, momentul în care te cere în căsătorie și ai spus deja ”da”, vânzarea start-up-ului la un preț mai mare decât sperasei, însănătoșirea surprinzătoare după o boală grea. Și tot așa. Momente de top, oricum le definești tu pentru tine.

Însă noul supercalifragilisticexpialidocious începe să aibă gustul pauzei dintre respirații. O punte între da și nu. Locul în care mă simt suspendată în timp. Aici, mișcările sunt aproape nevăzute și pare că nu se mai întâmplă nimic. Spun dar parcă nu spun. Fac dar parcă nu fac. Sunt dar parcă nu sunt.

Un buchet mai puțin parfumat.

Simt tristețe acută, dacă există așa ceva, atunci când se adună prea multe în tolbă. Frica pentru starea de sănătate a celor dragi, sperietura unui accident personal, întrebări despre viitor, comunicare ineficientă și dureroasă, golul lăsat de activități neîmplinite sau de oameni plecați. Toate se transformă în tristețe la un anumit punct. Și mă regăsesc cu un fel de buchet mai puțin parfumat. Sau poate chiar înecăcios. Și cu spini. Un buchet adunat fir cu fir și sunt tocmai vaza în care s-au aglomerat firele la uscat. Toate. Deodată.

Ai trăit vreodată acest buchet? În tine cum se simte?

dacă aceasta ar fi pagina ta albă, ce ai pune pe ea?

Hai să ne jucăm!

Ei bine, buchetul acesta nu e de azi. Dar astăzi e una din zilele în care încep să prind forțe. Ba chiar sărbătoresc mici victorii de altfel firești. Fac un duș lung, mă accept în oglindă, simt aerul rece din oraș. Apoi sună telefonul și aleg să răspund. ”Nu mai rezist să stau în casă și să muncesc toată săptămâna!”, spune vocea. ”Vreau o schimbare. În weekend măcar. Hai să ne jucăm!”, continuă repezit. Oh, numa de-aș avea forțe pentru așa ceva, îmi spun mie. Așa că fac ce pot. Tac. Mă rog. Nu tac. Îi spun că închid telefonul. Închid. Și apoi tac.

Chiar asta vreau?

Observ însă că am forță de cuvinte scrise. Dau mai departe câteva gânduri și exprim nevoi. 

Sau speranțe.

Mintea începe să mă pună iar în bagaje. Să îmi caute job. Să mă trimită la întâlniri. Să mă mute în noi orașe. Astfel, în 5 minute sunt cu totul în papuci noi. O nouă viață. Imaginară. Pun degetul pe această nouă persoană și e rece. Casantă. O posibilă proaspătă vază cu uscături. Stai! Stai așa! Chiar asta vreau? Am energie pentru repetitivul zero? Pot să mă pun iar la start? Cu fiecare inspirație și întrebare începe să își facă loc în minte și realitatea de acum. Cea în care eu n-am ieșit să mă joc, d-apăi să-mi reciclez viața.

Rețetă de medicamente.

Mă simt neputincioasă. Îmi asum. N-am învățat cum să comunicăm cu neputința. Îi spun să își imagineze că sunt bolnavă fizic. Poate ideea de căldură, supă, mângâieri și filme e mai ușor de digerat de cel care se simte respins. N-am răcit, dar m-am răcit. Sunt tot eu. Și în loc de pastile am de luat o rețetă cu răbdare, atenție și iubire. Așa că mi-am spus timp de cel puțin un minut ”te iubesc”. Eu mie. Și s-a simțit al naibi de bine.

Apoi m-am așezat mai bine în mine copil. Și m-am uitat la Mary Poppins, filmul din 1964. Adaug muzicalurile pe rețetă. Și cuvântul magic. Să fim.

 

(Brașov, 21 martie 2021)