O clipă

Încet.
Abia aud paşii din inimă şi mă cutremur voit ca să-i amplific vibraţiile.
Îmi place aşa.
Zgomotul să se nască în mine şi apoi să se relaxeze în exterior.

Se zguduie totul.
Şi mie îmi alunecă privirea spre golurile de aer dintre petalele de pe acoperiş. Spre grupul de siluete cu pahare în mână. Spre trupuri încercuite de braţe şi eliberate de poveşti. Spre propriul corp abandonat pe trotuarul nerăbdător să înghită cât mai mulţi paşi...

E linişte.
Ca şi cum nimic din ceea ce urmează nu ar avea importanţă.
Nu mai există nici tu, nici ceilalți, nici măcar eu...
Îmi doresc să nu-i mai dau timpului bobârnace şi să-l las să uite să o mai ia din loc.

Bat clopotele.
Le-am auzit doar prima atingere şi apoi m-am agăţat de mişcarea din jur. Surâd în întuneric întregii lumi...din mine. Mă lasă să admir, să iert, să uit, să fiu clipă de clipă...o clipă.
Te cerni sub picăturile de ploaie şi-n graba de la prânz n-apuc să îţi sărut nici ochii, nici armura.
Dar aici începe o altă poveste...