Ridici capacul și te
minunezi. Nu recunoști nimic și totul te fascinează ca și cum nu ți-ar
aparține. De ce ți-ar aparține? Nu se regăsește deloc în imaginea din oglindă.
Tu zâmbești senin, părul îți flutură în vânt și crezi că este al tău tot ceea
ce ți se reflectă în ochi.
Imensul nepătruns și urmele
topite.
Bătăliile câștigate și
răbdarea supusă din cuvintele celorlalți.
Ești și poți totul.
Crezi... TU crezi asta...
Inspir și, golită de
ceilalți, simt cum mă dilat. Conturul s-a mulat pe forma gândurilor și a
senzațiilor și s-a transformat într-un labirint. Îmi împletesc degetele în
liniile negre de lângă umărul stâng și le țes împreună. Se naște dorința,
înfrigurată, de a înțelege buzele atârnate de ultimul tău cuvânt. Și îl repetă
la nesfârșit într-un dans fără pudoare. Același cuvânt victorios, obsesiv,
imobil și impenetrabil, hrănit de imaginația fiecărui trup animat.
L-ai lăsat în palma lor, să
se sfâșie pentru el! Poteci de lavă, întrepătrunse, se suprapun în straturi
mult prea groase, îmbracă Pământul și îl sugrumă. Războiul rece?! Fierbinte,
actual, personal, universal, peren...
Nici drept, nici fericire
nu mai au un înțeles.
Un simplu decodor al unui
dublu cod binar: sunt-tot-nimic-nu sunt, nu sunt-nimic-tot-sunt,
nimic-sunt-tot-nu sunt, tot-nu sunt-sunt-nimic...
Alerg în jurul propriului
corp să-mi prind coada ultimelor șoapte. S-au adunat în jurul mijlocului și le
simt grămadă și fierbinți. Mă ridică de la sol și apoi se refugiază în părul de
la ceafă.
Lumea are alte coordonate
și o altă textură. În spațiul dintre valuri mă inundă toate trăirile atât de
strâns încât nu le deosebesc una de cealaltă...până la noul val.
Cu noul trup: simt-tot-nimic-nu
sunt; nu sunt-nimic-tot-simt, nimic-simt-tot-nu sunt, tot-nu sunt-simt-nimic...
Drept-stâng, drept-strâmb,
drept-strâng...strâng fericirea de pe buzele tuturor și o eliberez în univers să
se întoarcă ÎN noi și prea puțin în lumea din oglindă.
Nu sunt fericită.
Simt fericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu