Peripeții cu zbor

Început de Austria..

O zi matinală, cu trezire la 5 și ceva..loc în microbuz către București rezervat pentru ora 6..bagaje gata..inima în gât..mergem la autogară.

Microbuzul întârzie mai bine de jumătate de oră pentru că, se pare, le-au fost ”sparte” de hoți multe din mașinile firmei de transport. Bun și așa rău. Traseul pe internet arăta că oprește pe DN, chiar în apropiere de Otopeni, deci putea să și întârzie puțintel.

Somn în poziții întortocheate pe scăunelul din microbuz și nici nu realizez când sunt deja la aeroport. Pentru 10 lei în plus, șoferul, mărinimos, se oferă să ne ducă încă 500m :), să nu ne chinuim cu bagajul în spate la traversarea drumului. Bun și așa rău.

Printre primii la check in. Lumea caută voluntari. Voluntari? Cuvântul rezonează cu prea multe experiențe trecute și mă ofer. Mi se spune că au vândut multe locuri pentru zborul de la ora 11 și caută persoane să plece cu următorul în caz că nu e loc. Dam..hmm..să zicem că nu-i mare bai două ore în plus. Mi se recomandă să merg printre ultimii la poartă astfel încât să rămân dacă e cazul în zborul următor. Ziș și făcut. Am timp berechet. Ies din aeroport în căutare de aer și soare. Privesc, respir și scriu. Trece atât de încet timpul...și pentru că se apropie totuși ora indicată de tipa de la check in, merg către verificare. Tipul de acolo nu știe nimic de ”voluntariat” și-mi spune că e treaba companiei. Bine atunci, să mergem către ea. Abia după verificarea pașapoartelor îmi amintesc că mai e o întreagă lume în aeroport. Duty free într-o galerie imensă, interminabilă. Caut poarta de pe biletul meu până îmi sare în ochi ecranul cu zborurile. Viena pe prima poziție și ”last call”. Ups. Nu sună tare bine. Încep să alerg și mă oprește un domn cu întrebarea: Viena?

Eu: da. În ce direcție?

El: Aici, tocmai pe dumneavoastră vă așteptam. Unde ați fost până acum?

Eu: păi știți, mi s-a spus să aștept, etc., etc.

Domnișoara de la poartă: aproape că ați pierdut zborul. Se așteaptă aici, la poartă, nu la verificările prealabile.

Continui să alerg și întâlnind priviri reprobatoare, îmi cer scuze tuturor..

În sfârșit în avion. Locul? Nici nu mă uitasem pe bilet. Mă ajută una dintre stuardese. Și așa începe ”the walk of shame” numărul 2, cu toate privirile „centurate” în timp ce eu caut locul pierdut...mă rog...aproape pierdut...singurul gol în întreg avionul. Mă așez în grabă și îndeplinesc toate formalitățile în timp ce se anunță plecarea și căpitanul își cere scuze (în numele meu cumva...)

Când încep să respir normal văd o pădure de capete cu păr de toate felurile și culorile. Domnișoara de lângă mine tocmai a ajuns la pagina 610 din ”Inferno” al lui Dan Brown în format buzunar. Pe partea cealaltă, îmi atrage atenția botina cu toc a unui picior fără stăpână. Puțin mai în față, o cupolă transparentă și luminoasă (gen Milano sau Napoli) îmi zâmbește de pe pagina unei reviste. Domnul din față își apleacă scaunul să adoarmă și eu... îmi masez tâmplele..obrajii îmi ard..mă oftic iar că nu mi-am luat și eu o carte cu mine și-mi amintesc de Anais Nin pe rafturile aeroportului..

Parcul Național Hohe Tauern, Austria

O oră și jumătate trece în zbor și Viena ne salută. Ceață și cer acoperit. O plapumă enormă deasupra întregului oraș și una din doamne spune că sunt nimbuși...or fi...eu nu mi-am făcut încă timp și curaj să învăț meteo pentru concursurile din Federație :)

(11 Noiembrie 2014)