La o lună de la desfășurarea evenimentului, dorința de a
dezvălui tot ce am simțit atunci nu-mi dă pace. Așa că îl pun lângă mine pe Buñuel și
scriu. Transformarea este din ce în ce mai vizibilă și noutățile se succed într-un
ritm apropiat respirațiilor. Îmi iubesc din ce în ce mai mult propria cursă.
Credeam că o să mă opresc la Ciucaș.. experiență bifată și retragere în
plină ”glorie”..
Dar curiozitatea este o boală mai putenică decât mine. Iar în combinație cu
anturajul îndrăgostit de așa ceva și cu pura plăcere de a hoinări pe poteci,
devine o poțiune letală. Letală pentru acea bucată din mine care ar fi preferat
să rămână închisă în casă și să întoarcă paginile..altora.
Așa că, ziua de vineri mă surprinde în preaiubita companie a Echipei (cu E
mare și nu se referă la cea pregătită pentru cursa de la Azuga: una bucată Anet
și una bucată Cezar) și a Voluntarilor Anului (Oana și Andrei - o nouă dovadă a
faptului că insistența, răbdarea și recunoașterea fac casă bună). Ce simt? Simt
că iarăși nu mai știu ce vreau. Uneori emoțiile câștigă și spun că nu iau
startul de dimineață. Dar de data aceasta oscilațiile sunt mult mai mici și, cu
kitul în mână, simt liniște, poftă de mâncare, de aer rece și mă bucur de
compania celor din jur. La masa noastră rotundă se pune lumea la cale.
Categoriile, deși neoficiale, sunt cea grea și cea mai puțin grea. Se
preconizează deja Top 10ul și mai rămâne de jonglat doar la capitolul echipe.
Unele sunt încă în procesul de formare la fața locului.
O cotitură neașteptată îl aduce pe Cornel în echipa noastră și încep să-mi
fac griji cu privire la rezultatul meu din concurs. Acum nu prea îmi mai permit
să mă opresc la prima buclă, în cazul în care o să îmi doresc asta. Joacă cu
Hachi, dans, scurte povești cu persoane pe care le întâlnesc doar în astfel de ocazii, până când timpul se
trezește cu multă răbdare în dimineața cu pricina. Soare! Mă bucur de
diferențele de temperatură dintre duminica de pregătire a traseului și ziua de concurs.
Alerg puțin să îmi reglez respirația și să nu rămân chiar ultima pe primii
kilometrii. La start nu apuc să îmi văd echipa. Prin urmare mă comport ca și
cum aș participa doar la open. Iar mă prinde numărătoarea inversă cu capul în
nori. Mă gândesc că ar trebui să simt altceva. Ca atunci când alerg să prind
trenul. Cu toate simțurile activate la maxim. Dar nu... Agitația este în afara
mea. În picioarele celor din față care se grăbesc să intre de la bun început în
plutonul fruntaș. Mă uit în spate, la pârtie, fără să realizez că urmează să o
urc și eu în câteva ore. Percep totuși că lumea este mult mai motivată decât la
prima mea experiență, în Ciucaș. Nu tu oameni leșinați pe prima urcare deși ar
pune la încercare pe oricine se încumetă să o străbată pentru prima dată. Îmi
dau seama că atitudinea mea ”vreau doar să dau din picioare, în aer curat,
înconjurată de oameni care iubesc mișcarea” nu o să mă ducă departe. Dar doar
asta vreau. Tot de Clara sunt legate cele mai multe amintiri din cursă și ei îi
confesez faptul că am un mare chef de povești. Moment în care ea îmi spune că
înseamnă că aș putea trage mai tare... Dar mie îmi este mult prea bine așa!
Privesc umbrele dintre copaci. Mă joc pe undele alternante modificând viteza de
alergare. Mă încurcă multele haine atârnate la brâu (greșeală pe care o să o
mai repet cu siguranță) și le tot așez. Realizez că am un zâmbet mult prea mare
pe chip și că plutesc în ciuda efortului pe care încep să îl resimt pe urcările
prea lungi. George îmi spune iarăși bancuri și mă binedispune, de parcă ar mai
fi nevoie. Încerc să îl încurajez pe Florin care trage tare, deși este evident
deranjat de faptul că este în grupulețul nostru din cauza durerii de genunchi. Apropo
de grupuleț, pot să număr pe degete oamenii cu care m-am tot întrecut în
traseu. Eram aceiași care devenisem oarecum complici. Imaginea potecilor îmi
desfată și acum simțurile. Și au gust de caise...mulțumesc!!!
Fizic, m-am simțit mult mai obosită decât în concursul precedent. Și nu mă
refer neapărat la bucla 2. M-am oprit în toate punctele de revitalizare și hidratare
și mi-am mulțumit pentru asta.
Apă și chipuri dragi (Timea și Cipri) la stână, ciocolată și încurajări la
Cabana Susai, bucurie imensă la punctul foto cu Irina și Cornel, aripi după apa
de la Cabana Gârbova, iarăși ciocolată la începutul urcării pe Sorica...fac o
paranteză bucurându-mă de faptul că Luci m-a recunoscut ca fiind CPNT-istă și a
spus ceva de bine clubului în cauză :P...apă cât cuprinde la capătul pârtiei și
bucuria de a-i revedea pe Ana, Oana și Andrei (ma simt norocoasă că îi cunosc
mai îndeaproape pe cei mai mulți voluntari! primesc siguranță și bucurie de la
ei). De aici însă...cam gata dorința, gata voința, gata gândurile. Picioarele
merg singure și nu mă ascultă mereu. Tedi mă așteaptă în potecă și abia atunci
realizez că nu vreau să demonstrez nimănui nimic. Nu simt nevoia să mă vadă
alergând în forță. Mă bucur că mă acceptă așa: obosită. Mi s-a părut lungă
ultima coborâre. Poate și pentru că am cam fost singură în traseu pe bucata
finală. Mi-l mai amintesc pe Iuli și apoi pe fratele lui aproape de finish. Iar
o durere în partea stângă dar de data aceasta o las să își facă de cap și eu
păstrez un ritm lent. Nu mă mai interesează poziția. Mă bucur chiar când mă
depășește Clara. Mă îmbrățișează Cezar și mă bucură bucuria lui din perspectiva
echipei. Am terminat 27 de km. Eu! M-am abandonat nenumăratelor situații
ciudate din viața mea și le trăiesc detașată. Dar în experiența aceasta sunt
100% eu. Cu fiecare pas sau oprire, deciziile mi-au aparținut în totalitate.
Încă strig în mine, I’m on top of the w…Sorica! Și aș vrea atât de mult să
fac asta în fiecare situație din viață!
Și da! Am îndeplinit și
provocarea propusă de Bălan. 13! Cu noroc ca întotdeauna!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu