Carpath Rogaining Trophy 2018

Multe din experiențele foarte faine de care am avut parte până acum s-au născut din curiozități ale celorlalți, din pasiunile lor, din bucuria pe care o emană atunci când povestesc despre ultimele lor năstrușnicii. Fără oamenii din CPNT n-aș fi gustat multe din fructele aparent interzise (din frică, greu, părerea unora, cumințenie, autolimitare sau clasicul ”nu e pentru fete”). Mă simt cât se poate de norocoasă însă că am avut ocazia să le savurez cu adevărat de-a lungul anilor.

Tot așa a început și povestea Rogaining 2018. Tot ca un virus din CPNT. Tot din entuziasmul membrilor. Și tot așa simt că îmi intră pe sub piele: ca un buchet enorm de informații, peripeții, călătorie, energie, amintiri, descoperiri și drag.

24 ore

Orientare într-un teren necunoscut timp de 24 de ore.

Părea doar o glumă bună, spusă la un pahar cu povești, între prieteni.

Și o vizualizam atât de departe la înscrierea din februarie, încât nu mi-am pus prea multe întrebări între timp.

Așa că m-am trezit zâmbind, după o seară relaxantă în poienița udată de ploaie și răsfățată de un apus superb. Mă legănase un somn lung și binemeritat, însoțit de râsul vesel al câtorva din grup.

M-am echipat tacticos și așteptam nerăbdătoare cele 2 ore de strategie pe hartă. Convinsă fiind că o să facem calcule, marcări, trasee, variante, ecuații de gradul 3 și integrale cu markerul de whiteboard (luat din greșeală în locul unuia permanent).

Voiam să abordez cât mai serios cele 24 de ore. Să am constant imaginea de ansamblu, cu tot cu planurile B și C la dispoziție. Să știu câți kilometri vrem să ne deplasăm, pe la ce oră și unde să mâncăm, cât să stăm în fiecare post de alimentare, ce să vizităm în localități, ce suveniruri să ne cumpărăm... Da, exagerez intenționat și zâmbesc. Dar numai puțin.

Realitatea a avut însă alte planuri pentru mine, așa că m-am trezit brusc în țarcul destinat concurenților, agitată, nelămurită și încă visătoare. Număr energică alături de ceilalți 7 (deja ora 12?), 6,5,4 (oare ne-am luat tot ce ne trebuie?), 3 (deci noi unde mergem?), 2 (ce colorată și faină e marea aceasta de oameni!), 1 (no hai, să vedem ce mai e de învățat și din asta).

Start 24 de ore!

Bine, teoretic, numai vreo 22 și ceva pe tabela noastră de concurs...

Practic însă, vreo 30 de ore nedormite consecutiv.

Și nu, nu e asta. Că am mai fost pe la festivaluri, concerte sau nunți. Zâmbesc. Cred totuși că nu exagerez comparându-le. Am avut parte tot de îndelungi pregătiri de drum, alegeri de haine și încălțăminte, mâncare delicioasă pe săturate, muzică, mișcare din plin și cel mai important: oameni energici și binedispuși.

Doar că pe lângă acestea am mai adăugat și jocul de strategie, am pus busola internă în funcțiune, am făcut alegeri, am negociat și am împărtășit în echipă, am așteptat, am râs, m-am agitat, am greșit, am uitat, m-am pierdut, am urlat, am enervat și mi-am cerut scuze, m-am minunat la răsăritul unei luni pline enorme. Încă vizualizez și simt pe piele razele unui răsărit fără Bolero (Ravel), ascuns printre trunchiuri de copaci umezi de rouă. Și picioarele ude de câteva ore bune. Fascinată, somnoroasă, încăpățânată... Fredonând aproape obsesiv ”Puțin câte puțin”, (Cosmin Vaman, Alexandra Andrei, trupa Spam), agățată de suflet după alte amintiri magice, de data aceasta la Iași.

”Încet, încet o să te descopăr,

Încet, încet cu dragostea mea o să te acopăr,

Încet așa, cum ai bea dintr-un pahar cu vin,

Să iau din tine, puțin câte puțin”

Primul vers cu referire la hartă, al doilea vers îndrăgostindu-mă de traseu, al treilea vers cu gândul la experiența întreagă și al patrulea, numărând posturi și puncte din concurs.

Apoi, emisiunea de noapte a inclus în playlist Gândăcelul, cu ”e atâta lumină” și poftă de înghețată transformată în tort de înghețată până la atingerea check-pointului cu numărul 604.

Da, începe să mi se pară decent să merg și să privesc pe hartă în mers. Da, am înțeles în sfârșit care e treaba cu busola și nordatul hărții. Da, tot mai am de exersat aprecierea distanțelor, a văilor, citirea și folosirea corectă a curbelor de nivel. Da, m-am împăcat cu ideea de căpușe și totuși încă evit instinctiv câinii întâlniți în drum.

Da, sunt recunoscătoare pentru cei doi oameni frumoși care mai mult sau mai puțin conștient au acceptat să formeze echipa noastră aventurieră. Care și-au dozat forțele astfel încât să ajungem întregi și mult mai experimentați la final. Au făcut rost de apă, au interacționat cu localnici pentru ajutor, au urcat și coborât pante numai bune de derdeluș, au venit cu idei minunate pentru orientarea în teren, au avut răbdare cu mine și cu jocul, au strâns din dinți pentru propriile dureri, bagaje, preferințe, au cules corcodușe și au preluat controlul de fiecare dată când a fost necesar.

După multe fete Morgana, când orice obiect de dimensiuni rezonabile și culori comparabile mi-au părut posturi către care îmi venea să alerg sărind într-un picior, am hotărât să nu mă mai bucur la fiecare cutie, coș, stâlp, buturugă, etc., și să-mi păstrez sărbătoarea pentru momentele în care se auzea biiip-bip-bip și SI cardul penetra în mod victorios un check point nou. Musai unul nou!?!

Mi-a plăcut însă enorm postul 904 pe care l-am văzut (și era real!) încă din poieniță.

Asta și pentru că postul 304 mă scosese complet din harta mentală și credeam că am aterizat pur și simplu de nicăieri într-o poiană identică cu toate cele din jurul meu. Iar exagerez, știu, și îmi dau seama că a fost similară senzația și în jurul lui 907, a lui 507 sau căutând drumul negăsit (dar sigur traversat) către 803.

Ce sunt toate numerele astea despre care vorbesc? Sunt coduri unice pentru fiecare punct de pe hartă în care puteai ajunge în cadrul concursului și puncta prima cifră din el. Cu o libertate deplină în deplasare. Și mereu pe barba ta. Pentru că sigur fiecare post avea o variantă ușoară de a ajunge în el, în funcție de capacitatea ta de analiză a hărții, dar și de noroc, ca atunci când am dat nas în nas cu...nu cu ursul! că n-am văzut decât gâze nenumărate, iepuri și căpriori. Bine...și o cultură de cânepă, alte echipe din concurs, bătături, mlaștini, păpușoi și trifoi, cai, căruțe, localnici...dar revenind la poveste, am dat nas în nas cu postul 605! Nesperat dar cât se poate de binevenit!

Amintiri sunt multe și cu cât dorm mai mult, cu atât îmi amintesc mai detaliat conversații, pași, poiene, colțuri, cântec de păsări, nori roz, explicații pe hartă, gustul apei, îmbrățișările căutate de Ramo, atenția și disponibilitatea lui Marius, trupul meu în mișcare, bucuria revederii în traseu a prietenilor dragi din CPNT. Și iarăși mă simt vie, puternică și recunoscătoare pentru fiecare joc de care am parte. Mulțumesc dragi organizatori pentru un weekend plin, gustos și senin! Sunt convinsă că o să-i fermecați pe mulți alții cu această propunere de descoperire de sine și a locurilor spectaculoase din țară.

Abia aștept o nouă ediție Carpath Rogaining Trophy cu pagina ei albă pentru noi amintiri! 

Felicitări tuturor participanților și îmbrățișări speciale celor care au ajuns pe podium și mă inspiră să învăț și să vreau mai mult! Recuperare ușoară și regăsiri vesele!

Mulțumesc Ramona și Marius :*