O mână cu fundiță

Mă uit la umflătura ușor colorată de deasupra genunchiului.

Încă pulsează. Am pomădat-o cu gel de arnică. O și aud pe doctorița de familie cum întreabă mirată: „Tu, cu mișcarea, nu ai un gel de arnică? Cum așa? E bun la orice! Lovituri, dureri musculare...”

Nu, nu am ajuns la medic după ultima tură pe munte.

Amintirea e de la tocul ce m-a călcat pe picior, la un training de salsa.

Acum am un gel de arnică și chiar dacă nu tratează orice, îl duc cu mine oriunde.

L-am avut în rucsac și astăzi. August. Zi caldă de vară. Miercuri. Planuri cu trei întâlniri administrative în grupul CPNT. Plus provocarea matinală de a urca în Bucegi pe o vale, echipați cu corzi, hamuri, căști, fierăraie. Ronțăieli, ciocolată, apă destulă pentru fiecare.

Ca să dau spoiler încă de pe acum: a fost o tură care te unge pe suflet! Trezire decentă, grup vesel, pregătiri cu răbdare, pasaje interesante, timp pentru fiecare.

...

Obișnuiesc să spun că sunt ”o căcăcioasă”. Crescută cu eticheta ”cuminte”, multe din activitățile banale pentru alții, pentru mine devin o sursă sâcâitoare de anxietate. Uneori reușesc să o controlez și să mă bucur de moment. Alteori însă devin prea agitată și încep să mă simt o povară pentru ceilalți.

...

N-a fost cazul acum.

Dar nu din pură întâmplare.

Ci pentru că omuleții alături de care am mers chiar reușesc să mă facă să mă simt capabilă și în siguranță. Știu că nu suntem feriți de incidente. Nu mergem închiși într-o bulă. Aici intervine fundița...

Și nu. Nu-i povestea unei ture pe munte. E mai degrabă călătoria din mine, însoțită de oamenii dragi din traseu.

Am visat că cineva strigă ”Piatră!”.

Tocmai mă pregăteam să ies din pasaj. Deci fără opțiuni de stânga sau dreapta. Nici nu știu în ce am fixat picioarele, printre pietre. Și mâinile au ajuns la urechi, lângă cască, fără să cuprindă vreo priză. Am închis ochii, ascunzând fața între pietrele care mă încercuiau. Rămăsese doar casca, pe post de scut, ca în luptă. Nu așteptam nimic. Eram oricum deja cuprinsă de adrenalină pentru pasajul în sine. Vocile îmi păreau destul de îngrijorate...bănuiesc că nu era doar o pietricică. Brusc, ceva se lovește de mijlocul scutului și-mi simt mâinile gâdilate. Probabil că gândul a fost ”doar atât?”. Am mai rămas în aceeași poziție încă niște secunde. Cred că inclusiv am întrebat ”gata?”. Apoi am ridicat privirea, i-am căutat scurt pe cei de mai sus. Mi-a căzut privirea pe mână. Și am retrăit frustrarea pielii spintecate, cu margini albe, o tăietură fină, ca de chirurg, în care se aduna blând un firicel roșu. Of! Mă super oftic când apar astfel de situații din oboseală sau din neatenție. Ca atunci când spălasem prea multe pahare și sticla mi-a îmbrățișat pumnul. Furie și frustrare se împleteau din alb și cu roșu. Atunci. Acum...voiam doar să ies dintre pietre. Așa că am ignorat toate imaginile colorate și m-am ridicat peste gri. Pe mână, mai puțin de un centimetru îmi zâmbea deschis. O poartă spre mine. Am strâns-o în grabă. Tot amintirea sticlelor m-a pătruns. Cu toate poveștile cu copcile necesare, comprese și fașă timp de o săptămână. O săptămână fatidică în care iar am sădit semințele unei noi demisii în mine. Atunci a fost o fereastră spre o nouă etapă din viață.

Acum era deja o nouă etapă din viață spre o fereastră.

O fereastră spre cer ne aștepta la capătul văii.

Pare absurd... Dar îmi plac porțile către mine. Îmi place să mă mișc mai încet și poate ușor mai tăcut. Să redevin reflexivă și atentă la ceea ce sunt. Să mă fascineze noile forme redate de umflături. Să tot testez mobilitatea și reflexele după minutele amorțite sub durerea surdă a impactului brut.

Mi-a luat ceva să îmi adun respirații. Așezată, era deja mult mai plăcut. Deși spatele către sursa de pietre îmi ridica fiori și desena balauri abrupți. Apoi s-a făcut liniște, după ce alte câteva pietre m-au gâdilat pe la spate. Din gura lui Levi au ieșit cuvintele care urlau în mine: ”Stai nemișcat într-un loc!” Măcar până reușesc să îmi adun gândurile și să aleg ce am de făcut. Încă nu mă împăcam cu albul din sânge. Doar pentru că nu înțelegeam cât este de adânc.

După ce a devenit aceeași culoare, am reușit s-o privesc. O mișcam liber, era evident întreagă și vie. După câteva glume drăguțe auzite în preajmă, roșul a fost înghițit de alt alb. Curat și pufos. Alex sosese trusa de prim ajutor.

De unde am rămas eu oare cu senzația neplăcută că tocmai în momentele grele ceilalți fug, leșină sau dor prin cuvinte haotice? Simt mult prea prezentă în mine senzația că tocmai atunci e nevoie să mă scutur, să mă adun, să mă cos. În trecut...

Acum, jucăria mea de rană avea parte de atenție, grijă, răbdare, decizii exterioare. Și copilul din mine se simțea observat, ajutat și iubit. N-a fost nevoie să preia controlul războinica autosuficientă și agresivă verbal. Furia deja se așezase tăcut.

Încă vizualiez în imaginația mea trupul fetei căzute pe vale. Era un horn? Nu am reținut. Nu am reținut nici măcar numele văii. Oare încă nu am vindecat acel drum? L-am ascuns doar de gânduri, să nu-l mai disec, să nu-l mai ascut, să nu caut vină și grijă? Și uite că e aici. S-a așezat lângă mine. Îi simt respirația și mă-ndeamnă tăcut să privesc înainte. Pe ea n-au mai putut să o ajute oamenii frumoși cu care plecase în tură. Atunci, ea fusese ”piatra” care s-a lovit, absurd, de un scut. Îmi face bine să vorbesc despre evenimente. Se pare că despre acela nu am vorbit îndeajuns...

Între timp, pata roșie era ascunsă cu totul. Și parte din mâna mea era înfășurată în alb. Elastic. Aerisit. Viu și el.

”Vreau să fac legătura ca la carte”, spune Levi.

Eu, practică, îi arăt că ajunge ușor în jurul degetului mic.

”Mai urmează fundița”, se alintă tot el.

Eu îmi dau seama că sunt obișnuită să mă scutur grăbit și să merg înainte. Mă forțez totuși să las zâmbetul să apară. ”E chiar frumoasă fundița. Mulțumesc!”.

Mă minunez cât de adânc poate să sape în mine o întâmplare ca asta. Ce de izvoare poate să aducă la suprafață. Cum pot să mă regăsesc în viețile celorlalți, să mă redescopăr, să mă abandonez precaut.

Da. Vreau să am poftă de glume chiar și după o luptă.

Da. Vreau să îmi fie permis să tac atunci când aș spune prea mult.

Da. Vreau să fie timp pentru suflet.

Hai să avem răbdare unii cu ceilalți, să privim înainte și-n urmă, să oferim ajutor fizic atunci când e cazul, să avem cuvinte calde și încurajatoare, să învățăm să anunțăm când ne fuge pământul de sub picioare și să cerem o mână. În cel mai firesc și uman mod cu putință. Fără a fi ași în a jongla cu atâtea necunoscute. Doar dispuși să învățăm mereu cât mai mult.

Nu știu să vă mulțumesc îndeajuns pentru fiecare parte din puzzle-ul construit pentru tura de ieri. De la inițiativă, la provocare, la planuri și organizare. Până la cele mai mici detalii de stâncă, ham, râsete, sprijin, căldură. În sufletul meu, am împachetat deja ziua și i-am pus și ei o fundiță. Să fim veseli, aproape și sinceri mereu.

Numai seacă n-a fost valea.

A născut iar izvor din trecut.

Îl las să se scurgă din mine ca să fie loc pentru un nou început.

(Brașov, 9 august 2018)