duminică, 4 decembrie 2011

De granit şi gheaţă

În noaptea zilei naţionale a României, adormim îmbrăţişati de Muntele Retezat, la 2050 m altitudine.

Mă uit la poze şi simt cum toate emoţiile negative s-au evaporat. Oboseala, frica, melancolia, gândurile s-au sfărâmat de stânci şi, reflectate în ochii îngheţaţi, au plecat să-şi găsească adăpost în sufletul altcuiva.

În mine a rămas verdele topit ce îmblânzeşte tăişul rocilor, tăcerea fără subînţelesuri a peisajului imobil, integritatea şi stabilitatea unui relief atât de fragmentat.

Nu vreau să alerg şi acolo!
Nu vreau să aud că e târziu şi că, indiferent dacă ne grabim sau nu, tot nu ajungem pe lumină!
Nu vreau să bifez vârfuri pe o listă (Vf. Peleaga 2509m -da, Vf. Păpuşa 2508m -da, Vf. Retezat 2483m - nu)!
Vreau să TRĂIESC vârfuri...şi văi...şi locuri...şi oameni...

Vreau să mă întind aici, între lespezi, şi să-mi aud bătăile inimii. Să-mi împletesc degetele în firele cărunte de iarbă. Să mângâi cu buzele muschiul uscat şi să-i aflu mirosul...
Cu ochii închişi, las vântul să-mi deseneze conturul şi mă simt uşoară, senină şi dulce.

Te ştiu din poveşti şi mi te imaginez dezbrăcat de zăpadă, cu ochii aprinşi, fremătând de mişcare şi viaţă. Te aud râzând în cascade şi mă simt in siguranţă în templul piramidelor tale. Şi totuşi, mă îndrăgostesc de tine aşa cum te văd acum, nemişcat şi rece, tăcut şi nepăsător...pentru că ACUM pot să te iubesc aşa.

La vară o să te vizităm cu alţi ochi şi o să te iubim altfel. 
Poate mai răbdători!


                                                                                                     (Braşov, 4 decembrie 2011)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu