Improv Yourself - pălărie nouă

De obicei, sâmbăta la ora 11 și puțin, obișnuiam să șterg praful. De pe oglinda din cameră. De pe raftul cu jucării ale copiilor pe care încă nu îi am. De pe întâmplările din timpul săptămânii pe care le așezasem deja frumos în amintiri, poate chiar fără să le sortez bine în prealabil.

Pentru cei care încă nu s-au legat cu centura de siguranță pe scaunele din spate ale mașinii, să știți că se amendează. Glumesc. Nu despre amendă. Ci despre programul meu de șters praf.

Oricum, ideea este că de multe ori preferam să-mi număr degetele în casă, decât să mă expun unor conversații cu cunoscuți sau mai puțin cunoscuți, unor plimbări în natură, unor noi experiențe ”educative”. Asta pentru că mi se părea că deja mă extind în prea multe direcții și corpul meu nu mă mai poate conține. Încă.

Pe atunci nu știam că nu e vorba de mai mult și nici măcar de nou.

Am aflat însă că e cam aceeași Mărie. Cu aceeași pălărie. Doar că așezată în cot, ținută între degetele de la picioare, rumegată, găurită de gloanțe imaginare, purtată pe brațe în zarvă de concert, amanetată la colț de stradă, răscoaptă și ovaționată frenetic.

Te-am pierdut, nu? Ee..cam așa e ... ACOLO. 

Ai impresia că te pierzi. Și, iartă-mă că îți spun atât de direct, impresia ta e corectă.

Dar ca să îți faci totuși o idee mai clară:

Eu sunt Măr.

Tu ești Ie.

Și din public cineva ne dă, în speranța că o putem duce, o ”pălărie”.

Eu, Măr, mă prefac necoaptă și îmi propun să te invit la ... un film, de exemplu. Ca să fim îndeajuns de apropiați când ne punem aceeași pălărie.

Tu, Ie, te gândisei deja că te arunci de pe faleză în marea transparentă și caldă. Pusesei pasul pe marginea de stâncă și buzele ți se răsuciseră într-o expresie de nerăbdare și avânt extatic. Briza îți modela abdomenul. Așteptai doar momentul în care terminam eu de vorbit, ca să te desprinzi de pământ în zborul tău.

Așa că spun. Mă rog, Măr spune, timid, salivând: Ce bine-mi pare că ne-am gândit amândoi, în același timp, să ne așezăm pe rândul patru, undeva la mijloc, cu această găleată uriașă de popcorn cu aromă de fragi. Deschide gurița: una mie, una ...

Tu, Ie, ai la dispoziție doar câteva milisecunde să înghiți toată apa sărată în care nici nu ai apucat să sari, să-ți pui și fotele că de, ai aflat că suntem la cinematograf și să ți se facă o foame teribilă. Așa că răspunzi: DA, ce fericire! Suntem mereu pe aceeași frecvență. Noroc că mi-am adus și eu perfuzia. Mă ajuți te rog să o agăț?

Măr, se coace instant și capătă culori purpurii. Insesizabil dacă de la furie, fluturi în stomac, aromă de fragi... Ridică brusc piciorul drept, mai sus de nivelul creierului bombardat cu adrenalină. În trecere își șterge lacrima cu cracul pantalonului. Delicat și ferm potrivește perfuzia în talpa care privește tavanul, lăsând să curgă firul între ei amândoi, pregătit de luptă. Răspunde sărutând obrăjorul lui Ie: Poftă mare, iepuraș drag. Ce păcat că mi-am uitat cârligul de la mâna stângă. Ar fi atârnat mult mai bine supica ta.

Tresar amândoi când din sală cineva strigă: SCHIMBĂ!

Și aici mă opresc și eu deocamdată cu explicațiile. O să te las să fierbi în sos propriu că ți-ai pierdut timpul citind până aici, fără să înțelegi provocarea.

Asta pentru că trebuie să știi că provocările se trăiesc, nu se citesc. Abia atunci o să vezi că sosul propriu poate să aibă nenumărate arome nebănuite. Și că degetele pe care mi le număram eu sâmbăta, înainte de a descoperi IMPROV (cursul Improv Yourself), erau mult prea puține pentru a cuantifica trăirile de acum.

Dar na, Alecs (Alecs Vereș) a decis să-mi lase totuși timp sâmbăta să șterg praful. 

Spune că e important. 

O să-l cred pe cuvânt.

Așa că ne vedem joi seara. 

Tu ce faci joi seara de la ora 19? 

Ai chef să deschizi și tu Poarta Schei. 

Noi o să fim la numărul 1.