Cel puțin în suprafață.
Se umezește pământul ochilor mei
când în fântâni întrezăresc sclipiri și speranță.
Arunc în ele pietricele
ca boabele de mărgăritar
și mă las legănată de undele ce-și fac loc către țărm.
Și parcă-s mai ample undele din mine..
Acum nu mai dau înapoi.
Și învăț să înot în poveștile tale
cu tot cu bagajul trecutului și prezentului meu.
Nu-mi simt trupul.
Celule fără înveliș respiră avid și vibrează de parcă
în transparențele corpului tău au regăsit o casă pierdută.
Râd. Râd pământurile mele și fântânile tale.
Ce dor îmi era să nu aparțin!
Nici măcar să ÎMI aparțin...
(Brașov, 8 aprilie 2015)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu