miercuri, 8 aprilie 2015

Sete ... de cuvinte

Două fântâni. Cristaline și limpezi. 
Cel puțin în suprafață.

Se umezește pământul ochilor mei 
când în fântâni întrezăresc sclipiri și speranță.

Arunc în ele pietricele 
ca boabele de mărgăritar 
și mă las legănată de undele ce-și fac loc către țărm.
Și parcă-s mai ample undele din mine..

Acum nu mai dau înapoi.
Mi-am asumat jocul.
Și învăț să înot în poveștile tale 
cu tot cu bagajul trecutului și prezentului meu.

Nu-mi simt trupul.
Celule fără înveliș respiră avid și vibrează de parcă
în transparențele corpului tău au regăsit o casă pierdută.

Râd. Râd pământurile mele și fântânile tale.
Ce dor îmi era să nu aparțin!
Nici măcar să ÎMI aparțin...


(Brașov, 8 aprilie 2015)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu