Tot o zi #3

Ne trezim cu sete în toiul nopții. 

Și apoi răsfoim patul în căutarea unui somn potrivit, a unui semn potrivit.

Am trăirea aceasta de fiecare dată când urmează ceva important. Fără să știu exact ce.  Visez că mă simt chemată și merg prin ceață, într-un deșert real pe care nu l-am văzut până acum.

Peste zi m-am tot lăsat furată de gândul celor 15 ani sărbătoriți de Propark - Fundația pentru Arii Protejate. Acum 11 ani dansam, verde și înăuntru și afară, la Conferința de la Debrecen, Ungaria. O dublă sărbătoare de 40 de ani atât a Federației EUROPARC cât și a Parcului Național Hortobágy. Plus premiul surpriză primit de Erika. 

În curând împlinesc eu însămi 40 de ani...

În coconul meu de mămicie m-am desprins de multe realități știute. În trecut. Așa simt acum. S-a frânt pământul de jur împrejurul corpului meu extins, pe măsură ce corpul lui Mihnea se rotunjea. Închid ochii și văd în amintire tot verdele pe care l-am savurat în călătoriile făcute. De la grădina bunicilor, până în vârfurile munților colindați cu prietenii din CPNT. Valurile celor 4 ani în Italia și natura deplasărilor Erasmus sau muncitorești. Doamne ce de trăiri! Inspir adânc și simt miros proaspăt. Ating scoarță, nervuri delicate de frunze în vânt și pământ bătătorit de potecă. Îmi scufund talpa în nisipul fierbinte, tremur în apa lacului nocturn, alunec pe gheață. Plâng ascunsă-ntre flori și aud trosnet de coajă de pâine. Dansez împreună cu flăcările din foc. Simt foc. Sunt mare. Mă-ntind către soare. 

***

Uneori îi spun lui Mihnea că nu am energie să mă dau jos din pat a n-șpea oară, putere să stau traeză sau poate voce să îi mai citesc. S-a obișnuit să mă îmbrățișeze puternic și scurt. Și să îmi spună: ”ți-am dat energie”, sau ”ți-am dat putere”. Astăzi l-am privit zâmbind după un moment alambicat. Mi-a atins brațul și mi-a spus ”ți-am dat veselie”. 

***

Cerul se deschide încet și mă întreb curioasă oare ce o să aducă această nouă zi. 

Brașov, 14 noiembrie 2024

Tot o zi, #2

Astăzi am mers împreună la bibliotecă. Autobuzul #36 leagă ușor casa noastră de sediul central al BJBv, așa că ne-am bucurat de călătorie. Mihnea mă tot întreba ce face ”bip” și recunosc că nu îmi este clar nici acum. M-am pierdut undeva între aparatul pentru bilete, ușile care se închid-deschid și ceva aparat tip ventilator-încălzitor. Dar nu știu. Poate știți voi și îmi dați de veste.

În centru am lăsat una bucată Vișniec și am preluat Anatomia Iubirii. Simt că pofta de citit este ușor domolită față de lunile trecute când eram entuziasmată pentru abonamentul refăcut. Să vedem ce și cât îmi ofer ca lectură. 

Cu Mihnea sunt în etapa ”aceasta este ultima carte pe care mai am puteri să o citesc înainte să adormim”. Și ”ultima” se repetă de minim 3 ori. S-a prins deja de flexibilitatea mea și tot împinge limita. Cert este că dacă nu-i sătul când adoarme, se trezește și îmi aduce cartea oriunde mă aflu. Ca și cum somnul ar fi fost o simplă pauză. Poate nefericită. Pentru că a întrerupt povestea și curgerea vocii mele.

Îmi amintesc că avea vreo 4 luni când îi țineam cartea deasupra feței în timp ce stătea întins pe spate. Și îi citeam ca și cum ne-am fi uitat împreună la stele. Cu siguranță mă încărca pe mine momentul și îmi dădea forțe proaspete și pentru ce nu-mi plăcea să fac pe atunci.

***

Mă uit uimită la el zilele acestea. A început să ne spună ”mă duc puțin să fac pișu și revin”. Și totuși parcă ieri erau momentele când îmi venea să mă sui pe pereți că s-a udat, sau trebuie schimbat, sau are nevoie să îi dau pantalonii jos, etc. Mă surprind des spunând că zboară timpul...

La fel cum zboară și gândurile. Acum au sărit în experiența de ieri seară. Ne-am dus în 4+Mihnea la un escape. Loved it! Ca mai toate momentele de genul acesta. Am simțit că suntem pe val toți 4 și a zburat timpul. Poate de aici legătura.

***

Revenind la dimineață, m-a surprins plăcut faptul că a fost curios de clădire în sine, ce spuneau și făceau alți trecători, s-a așezat la masa cu culori, a explorat jucăriile, am urcat împreună la etaj și am privit în sala de lectură pe fereastră. Mă emoționez gândidu-mă că am împărtășit cu el într-o singură oră bucăți mari din trecutul meu, momente dragi și amintiri variate. Ce bogată de viață trăită m-am simțit! În felul meu, pe placul meu. Și cu atât mai bogată.

Brașov, 11 noiembrie 2024

Tot o zi

Dimineața pare târzie și mă tot foiesc pe diagonala mea. Mihnea s-a cuibărit în miez de noapte lângă mine, să-l încălzesc, și apoi a preluat cu totul bucata mea de pat. 

Așa că m-am refugiat în spațiile rămase libere. 

Uneori mi-ar plăcea să pot să mă descompun și brațul stâng să se odihnească mai departe de umăr, sau capul să mi-l duc singur pe o pernă mai îndepărtată. 

Când am decis că mi-a ajuns încercarea de a mă face puzzle, am ieșit tiptil din dormitor, cu speranța îndeplinită să mai rămân niscaiva timp doar cu mine. Așa că am savurat cu toate celulele ceașca mea de lecție la pian. Da...încă n-a venit pofta de cafea în viața mea. Dar ce poftă nebună mă cuprinde mereu când pot să fac ceva cu mâinile! Și aici gândul zboară chitit pe mărgele.

După micul dejun l-am convins pe copil să mergem să îi ducem pastilele lui ”tati”. I-a plăcut mai mult ideea de minge și coș de baschet, dar na, între timp am ajuns la HUB și am livrat cele pregătite. M-am bucurat de o ciocolată caldă și drept răsplată am fost lăsată să spăl geamurile cele înalte. 

Am adormit de prânz în timp ce-i citeam lui. Dar sigur o să vină momentul în care o să adorm în timp ce îmi citește el. Nu mai am mult de așteptat.

Și-n pauza cu somnul lui uite-mă ici. Scriind. Am șters cu degetul mic praful adunat pe proiectul #tactil și am regăsit blog-ul. Se pare că am deja un puzzle pe care pot să îl recompun. S-o fi odihnit îndeajuns?

Brașov, 8 noiembrie 2024

Dacă astăzi este ultima zi, #6

Dacă astăzi este ultima zi, este despre triburi.

Sursă foto: http://www.totemtribe.com/

Tu ai degetul verde?

Lampa probată de mine nu merge. Electric vorbind. Și se potrivea atât de fain pe colțul drept de lângă ușă! Context: în așteptarea temperaturilor ridicate visam să luminăm mai bine răsadurile găzduite pe birou. Dar pentru că nu renunț la vis, îl bâzâi pe Cezar să găsim soluții noi. MaCenna din el (vezi #ultimazi4) lasă laptopul deoparte și se afundă în bricolat. Ador entuziasmul lui! Ador și soluțiile atipice dar funcționale.

Se întreabă cât de ”safe” e rezultatul final și îmi apasă pe butonul fricii. Privesc noua lumină insistent și atent. Pământul îmi pare înșelător de uscat. Ating, trag, învârt, apăs. Într-un final decid să adaug apă.

În istoricul personal, plantele din apartament au cam murit. Unii spun că de la prea multă atenție. Adică apă. Dar nu știu ce altceva să le ofer. Și încă nu am învățat să nu le ofer nimic. Mi-ar plăcea să fac parte din tribul celor cu ”deget verde”. Să reușesc să îngrijesc plante, să le cunosc, să le aduc mai aproape de mine. Așa că privesc și îndrăznesc pe ici pe colo.

Șnurul meu 2D devine 3D.

Cât meșterește Cezar, eu nu ajut. Nu că n-aș vrea. Dar dacă astăzi este ultima zi, aleg să petrec timpul învârtind de croșetă. Asta caută corpul meu. Și în ultima zi el are ultimul cuvânt.

Șiragul colorat prinde o nouă formă. Mi se pare magie. Cum poți să transformi un lucru, fără alte ingrediente, în ceva cu o aparență și o funcționalitate nouă? Accept. Intervin eu și îl modelez. Dar nu pun nimic extern în el. Ca și cum aș rezolva un puzzle în mai multe feluri. Șnurul meu 2D devine 3D. Și eu găsesc bucurie însoțindu-l. În devenire. Mă imaginez în grupul celor care dau viață cu mâinile. Pentru mine, neoficial, sunt în tribul handmade-rilor.

Psihotrib.

La ora 19 sar șotronul într-o nouă căsuță. E timpul pentru ”psiho date”. Povestim despre meditație, pulsiuni și vulnerabilități. Mă bucur că suntem aproape, că ne acceptăm pasiuni. Că ne încăpățânăm să construim în direcții de suflet. Că putem să punem pe masă trecut și prezent. Că visăm împreună la viitorul psihoterapeutic.

Mulțumită lui Alice teoria devine muzică. Ador puterea ei! În paralel, vânez sclipirile de entuziasm din ochii lui Vlad. ”Sunt oricum pe drumul dorit”, spune asumat, în ciuda unor deturnări de plan. Dau din cap și în emoția momentului mi se pare cel mai înțelept gând de pe pământ. Simt că alături de ei reușesc să bifez nevoia de apartenență. Cel mai concret.

Ce alte nevoi îndeplinește un trib, mă întreb?

Ce nevoi îți îndeplinește propriul trib, te întreb?

 

(Brașov, 26 martie 2021)

Dacă astăzi este ultima zi, #5

 

Dacă astăzi este ultima zi, curge plină. Conversații, întâlniri și iar convorbiri.

 

Sursă foto: www.peoplemattersglobal.com

Am adunat trei cu una, apoi cu trei și iar cu una. Ore. De întâlniri și povești în viu grai. Un full-time de interacțiuni. Deja neobișnuit după aproape un an.

”Ne vedem la ora 11?”, mă întreabă o prietenă dragă. ”De acord”, dau din cap butonând. Este pasul firesc pe care îl așteaptă corpul în șirul de sărbători necesare. Căciulă, rucsac, mânuși roz. Și pornesc către parc. În umbră mă adun zgribulită. La soare îmi desfac umerii de lângă obraji. Pas cu pas mă obișnuiesc cu căldura subtilă. Ochii stau totuși adunați. Se împrietenesc greu cu noua lumină.

23 martie și trotoarul încă e alb. Calc hotărât. Aș vrea să se vindece vânătăile înainte să cad. Iar.

Parcul se strânge.

Observ avertizarea că verdeața de lângă parc e proprietate privată. Dar fix acele poteci mă atrag și mai mult. Îmi amintesc de ceva amenajări noi. Nu mi se strânge stomacul pentru că am uitat în ce constă transformarea. Parcul se strânge totuși an de an.

Fiecare în parte, împarte în uzina lui.

Chiar dacă în filmul copilăriei nu vizualizez detalii, corpul meu știe locul de când aveam numai doi ani.  În drumul lor către muncă, părinții mă lăsau acolo la grădiniță. Eu în Tractorul și ei în Rulmentul. Zâmbesc. Fiecare în uzina lui. 

Din povești, în fișa postului meu îmi scrisesem singură sarcina de a împărți creioanele colorate. În paralel, tata împărțea timp, normator. Iar mama împărțea cifre, contabil. Deci fiecare cu împărțirile lui. Dar la finalul zilei de muncă ne adunam iarăși. Oare așa am ajuns să îl idealizez pe împreună? 

Acum, aleea pietonală leagă cele două foste uzine. Și le aduce parcă mai aproape. Într-un prezent în care ele, uzinele, nu mai sunt. 

Sursă foto: http://www.planwerkcluj.org/

Străbatem aleea dus-întors amândouă, într-un șir de cuvinte, pauze și zor. Îmi face bine. Mă observ molatică, parcă neutră. Mă plac. E lucru mare.

Tei.

Acasă, mă întreb iar: dacă astăzi este ultima zi? Înseamnă că este momentul potrivit să pun deja cadoul în acțiune. Duș cu tei și cu picioare fierbinți. Mă ascund sub plapumă și mă afund în conversații la telefon. Aproape că zboară o nouă oră. 

Brusc, mă surprind cu zâmbetul până la urechi. Apare Cezar neașteptat de devreme acasă și mâncăm împreună. Parcă aș vrea să nu ne săturăm niciodată...

Apoi seara e plină de programări, vizite și noutăți. Mă împac și cu varianta mea mai activă. Mai ales dacă astăzi este ultima zi. 

 

(Brașov, 23 martie 2021)

Dacă astăzi este ultima zi, #4

Dacă astăzi este ultima zi, este despre modele. Noi.

E mijloc copt de martie și ninge.

Fulgi mari, prinși într-o horă aglomerată. Strânși de blocuri. Și înfoiați de lumina străzii.

Probabil era deja prânz când i-am sunat pe părinți. ”Bună dimineața”, mă aud jucăușă. ”Ehe...dimineața la ora unu?”, întreabă tata. ”Păăăi...știu că luați micul dejun ceva mai târziu”, răspund eu bătând în retragere. ”Da, așa e. Dar când terminăm de mâncat este deja zi”, mă dumirește el hotărât. Mi-l imaginez zâmbind. Și zâmbesc și eu.

Dacă asta înseamnă să te bucuri de lucruri mărunte, atunci mă bucur că îi aud povestind.

Ardeau mereu focuri.

Îi spun mamei despre tristețea recentă. Îi spun că din când în când îmi pun tot felul de întrebări. Sau că sunt în recuperare după sperieturi. Nu minimizez emoția. Nu o laud. Nu o ascund. Ea este. Atât.

Și mă bucur când ies de sub zăpadă.

În recunoașterea mea găsește și mama spațiul să deschidă ușor lumea ei interioară. Pomenește lacrimi recente. Și conștientizări. Aș vrea să o țin de mână și să-i fac loc să simtă. Am senzația că n-a prea fost timp de emoțiile ei în viața noastră comună. Ardeau mereu focuri de stins și alerga cu găleți imaginare, gâfâind. Găleți pline cu dragoste de altfel. 

Poate de la ea am modelat pofta să ating.

Mă întorc la întrebare.

Dacă astăzi este ultima zi? Aaaa! Poate fi un moment bun să dau jos de pe perete lampa pe care nu o aprind. (Ea e chiar faină și știu cât a muncit-o George, cu drag. Aș vrea să mă înconjor și eu de lucruri muncite de mine. Hmm..delicat și traiul în chirie.) MaCenna mi-a făcut o poftă nebună să meșteresc la rândul meu. Încep ușor, cu o șurubelniță electrică. O mulțime de pași conștientizați cu tot felul de întrebări! Ce cap se potrivește? În ce direcție trebuie să învârt? Pe care buton? Lampa e conectată în vreun fel la curent? Cum scot geamul? Cum țin și apăs totuși atunci când rămâne într-un singur șurub? 

Satisfacția se înfiripă și o simt în corp. Surprind un tremurat, un zâmbet, mă mișc ușor, încet și atent. U rock, MaCenna! Și mă bucur că mi-am oferit timp să te privesc. Un model pe care vreau să îl păstrez aproape.

 

Privesc lung gaura rămasă în perete. Aproape cât o coală A4 și adâncă vreo 2 centimetri. Acum nu are niciun sens. Și totuși văd în ea o paletă largă de noi opțiuni. Îi dau gândului verde la găsit idei. Și nu-l grăbesc să decidă acum. Chiar dacă astăzi este ultima zi.

Învăț să îndrăznesc să creez.

Mai târziu mă așez la birou și testez un model nou. Sunt înconjurată de ațe, mărgele, clești, ace, fetru, bobine, cutii, creioane. Mă simt într-un rai la care visam când eram copil. Întâi mă joc cu desene pe caiet. Învăț să îndrăznesc să creez. E totul timid și incert deocamdată. Întind 6 rânduri de bumbac alb, răstorn 4 nuanțe de mărgele, pun fir în ac și încep să colorez spații. Curge atât de ușor. Privesc fascinată șirul care prinde viață. Testez culori noi, amintindu-mi despre contrast.

Continui să lucrez la lumina frontalei, ca să pot să privesc fulgii pe furiș. N-am tras jaluzelele încă. Așa mă simt afară și înăuntru în același timp. Mă (re)modelez singură. 

 

(Brașov, 22 martie 2021)