Te ... Aștept

Am privirea pironită într-un tablou mental cu bucle blonde și ochișori albaștri care îmi spun ”Te aștept”. 

De fiecare dată când mă pierd în detalii, reîncep să pictez acel colț de sală, mâinile la spate, sfioase, sprijinite de perete, zâmbetul și rugămintea. ”TE aștept”.

Pe mine! Mă așteaptă pe MINE. Tocmai atunci când nici măcar eu nu mă mai aștept... Când semințele nu au dat rod și vântul mă poartă aiurea. Când clipele mă trăiesc și nu mă regăsesc în nimic. Când nu fac decât să întorc o nouă filă și să scriu cu aceeași cerneală, turtit și confuz, ”De data aceasta lumea e vie”.

Am auzul sechestrat în acele cuvinte de parcă mi le-aș spune eu, mie. De parcă vocea buclelor ar fi tot a mea.

”Te aștept”. Și mă afund în teleportare. Călare pe timp, mă grăbesc spre pervazul în care-mi făceam culcuș și strigam către zare. Atunci așteptam și eu. Așteptam mult, înfundat și cu lacrimi. Și mă mulțumeam cu un zâmbet tăcut, printre alte picioare cu planuri, zăduf și abrupt.

Oare eu le spuneam că-i aștept? 

(Brașov, 14 mai 2016)